Există ceva aproape identic în reacțiile marilor instituții din România atunci când sunt confruntate cu investigații jurnalistice incomode. Nu contează dacă este vorba despre Poliția Română, despre sistemul judiciar sau despre alte structuri ale statului. De fiecare dată apare același limbaj rigid, abstract și defensiv. Același tip de comunicare care spune multe tocmai prin ceea ce evită să spună.
S-a văzut după documentarul Recorder „Justiție capturată”. Se vede acum și după „Poliție aservită”.
Nu este vorba doar despre faptul că instituțiile contestă concluziile unei investigații. Este normal ca o instituție publică să reacționeze atunci când este criticată. Problema apare în momentul în care reacția nu mai este construită în jurul faptelor, ci în jurul unor formule vagi și amenințătoare, menite să compromită jurnalismul însuși.
„Afectarea instituțiilor statului.”
„Destabilizare.”
„Afectarea siguranței cetățenilor.”
„Depășirea cadrului legal.”
Acest limbaj spune foarte puțin concret și sugerează foarte mult. Este limbajul de lemn perfect adaptat epocii comunicării publice defensive: suficient de grav încât să inducă suspiciune, suficient de vag încât să nu poată fi verificat.
Pentru că niciodată nu ni se spune exact:
Ce informație este falsă?
Ce pasaj este manipulator?
Ce document a fost prezentat trunchiat?
Ce articol de lege a fost încălcat?
În locul răspunsului punctual apare discursul despre „atacul asupra instituțiilor”. Nu se discută faptele din investigație, ci legitimitatea celor care le expun.
Este o diferență esențială.
O instituție care răspunde democratic unei investigații vine cu clarificări, probe și explicații. O instituție care se simte amenințată de simpla existență a investigației începe să vorbească despre „destabilizare”, „interese”, „campanii” și „afectarea statului”.
De altfel, aproape toate aceste reacții oficiale au aceeași structură birocratică și impersonală. Nimeni nu își asumă direct o dezbatere reală cu presa. Nimeni nu intră concret pe fondul problemelor ridicate. Se construiește doar o atmosferă de suspiciune în jurul jurnalismului de investigație.
Iar conferința de presă susținută de purtătorul de cuvânt al Poliției Române a dus acest tip de comunicare într-o zonă aproape absurdă. Georgian Drăgan a recunoscut că nu a urmărit integral documentarul Recorder. S-a oprit la minutul 24. Cu toate acestea, a ieșit public pentru a afirma, în numele instituției, că materialul este „trunchiat, inexact și alterat”.
Aici nu mai vorbim doar despre o problemă de comunicare publică. Vorbim despre o atitudine instituțională față de presă. Concluzia este formulată înainte ca materialul să fie văzut până la capăt. Verdictul există înaintea analizei.
Și poate că exact asta explică atât de bine relația tot mai tensionată dintre instituțiile statului și presa de investigație: instituțiile nu mai încearcă să combată investigațiile prin argumente și fapte, ci prin decredibilizarea ideii de investigație.
Pentru că este mai simplu să vorbești despre „destabilizare” decât despre politizare. Mai simplu să invoci „siguranța cetățenilor” decât să răspunzi la întrebări despre complicități, influențe și mecanisme de putere.
În fond, acesta este marele avantaj al limbajului de lemn instituțional: creează impresia gravității fără obligația demonstrației.
Numai că presa nu are rolul de a proteja confortul instituțiilor. Rolul ei este să pună întrebări exact acolo unde instituțiile ar prefera să existe liniște.
Foto: captură Recorder
