În teoria politică, echidistanța sună impecabil. Președintele nu ține cu nimeni, mediază, veghează la respectarea regulilor. În practică, însă, echidistanța poate deveni cel mai comod refugiu atunci când realitatea cere o decizie.
Astăzi, România nu se află într-o dezbatere sterilă, ci într-un joc de putere cât se poate de concret. Iar în acest joc, PSD nu mai este doar un actor politic obișnuit, ci un jucător care testează limitele sistemului, împingând lucrurile până în zona presiunii instituționale.
Moțiunea de cenzură nu este doar o armă parlamentară. Este, în acest context, o pârghie de presiune. PSD, alături de AUR, nu doar că încearcă să răstoarne un guvern, ci creează deliberat o criză din care să negocieze poziții, influență și control. Nu e nimic nou aici. Este o rețetă veche, dar aplicată într-un moment de fragilitate maximă.
În tot acest timp, Nicușor Dan își asumă rolul de mediator. De arbitru. De garant al echilibrului. Problema este că arbitrii nu sunt utili atunci când refuză să fluiere faulturile evidente. Pentru că aici apare întrebarea reală: poate un președinte să rămână echidistant atunci când una dintre părți forțează regulile jocului?
Nicușor Dan a invocat în repetate rânduri stabilitatea și direcția pro-occidentală ca repere ale mandatului său. Sunt obiective corecte. Dar tocmai de aici apare contradicția: stabilitatea nu se apără stând pe margine, iar direcția nu se menține prin pasivitate.
Pentru că realitatea constituțională e mai puțin confortabilă decât discursul public. Președintele nu este doar un moderator al dezbaterii. Are instrumente. Are pârghii. Poate influența decisiv formarea unei majorități și desemnarea unui premier. Cu alte cuvinte, are puterea de a spune „nu”.
A nu o folosi nu înseamnă prudență. Înseamnă alegere.
Iar aici intervine ceea ce Ioan Stanomir numea „datoria”. Doar că această datorie nu este o formulă elegantă de discurs. Este o obligație concretă: de a împiedica transformarea unei crize politice într-un mecanism de capturare a puterii.
Pentru că, dacă președintele acceptă logica presiunii parlamentare fără să o conteste, atunci nu mai este arbitru. Devine parte din joc. Și poate cea mai incomodă întrebare este aceasta: față de cine are, de fapt, o datorie Nicușor Dan? Față de partide? Față de o majoritate conjuncturală? Sau față de electoratul care l-a votat tocmai pentru a nu repeta reflexele vechi ale politicii românești?
În politică, uneori, a nu decide este tot o decizie. Doar că este cea mai comodă și, de multe ori, cea mai periculoasă. Iar în lipsa unei intervenții clare, această poziție riscă să devină exact ceea ce președintele ar trebui să evite: o formă de complicitate.
Într-un joc în care unii joacă la rupere, arbitrii care nu fluieră nu păstrează echilibrul. Îl pierd.
