Timp de aproape două decenii, Viktor Orban a fost mai mult decât prim-ministrul Ungariei. A fost simbolul politic al unei întregi familii ideologice europene, patronul spiritual al liderilor care visau la putere concentrată, instituții obediente și o democrație suficient de controlată încât să nu mai încurce prea tare pe cei aflați la conducere. Pentru dreapta populistă și suveranistă de pe continent, Orban nu era doar un politician de succes, ci dovada vie că poți construi un sistem politic dominat de un singur partid în interiorul Uniunii Europene și îl poți menține ani la rând fără să plătești un preț politic real.
Doar că, inevitabil, nota de plată a venit.
După șaisprezece ani în care a transformat statul maghiar într-un mecanism tot mai obedient față de partid, după ani în care și-a consolidat puterea prin control instituțional, propagandă și cultivarea permanentă a unor dușmani externi convenabili, Orban a pierdut. Nu în urma unei revolte, nu în urma vreunui colaps spectaculos, ci în cel mai democratic mod cu putință: prin vot.
Este o înfrângere care depășește cu mult granițele Ungariei, pentru că nu cade doar un prim-ministru, ci se fisurează și mitologia construită în jurul lui. Ani la rând, Orban a fost prezentat drept dovada că modelul suveranist funcționează, că Bruxelles-ul poate fi sfidat la nesfârșit, că retorica naționalistă și războaiele culturale pot ține loc de guvernare și că un lider care își transformă propria putere într-un proiect personal poate rămâne dominant aproape la nesfârșit.
Realitatea a demonstrat contrariul. Pentru că, la un moment dat, nici patriotismul de televiziune nu mai compensează inflația, nici discursurile despre identitate și suveranitate nu mai reduc facturile, nici conflictul permanent cu „elita globalistă” nu mai poate ascunde oboseala unui regim care începe să se confunde cu statul însuși.
Iar în puține capitale ecoul acestei înfrângeri va fi urmărit mai atent decât la București.
Pentru suveraniștii români, vestea este cu atât mai incomodă cu cât mulți dintre ei și-au construit o parte din identitatea politică privind spre Budapesta cu admirație. Ani la rând, discursul anti-Bruxelles, exaltarea suveranității, retorica despre „națiunea asediată” și cultul liderului providențial au fost importate, explicit sau implicit, după modelul maghiar. În imaginarul lor politic, Orban era demonstrația că se poate: că poți construi un regim puternic, centralizat, conflictual cu instituțiile europene și totuși suficient de popular pentru a domina scena politică pe termen lung.
Numai că modelul tocmai a pierdut alegerile.
Iar odată cu această înfrângere se destramă și una dintre cele mai convenabile iluzii ale populismului european: aceea că ascensiunea suveranismului este inevitabilă și ireversibilă. Nu este. Așa cum a arătat cazul Ungariei, populismul identitar poate mobiliza, poate radicaliza și poate câștiga alegeri, dar nu suspendă legile uzurii politice și nici nu anulează realitatea economică. Oricât de eficient ar fi un lider în a produce conflict și în a inventa adversari, vine un moment în care alegătorii încep să ceară mai mult decât spectacol ideologic.
Orban părea invincibil. Ani la rând, mulți au tratat dominația lui ca pe o nouă normalitate europeană. Astăzi știm că nu a fost decât o etapă politică, una lungă, zgomotoasă și influentă, dar tot o etapă. Iar dacă până și liderul care a dus cel mai departe concentrarea puterii într-un stat membru al Uniunii Europene poate fi învins democratic, atunci devine mult mai greu pentru oricine altcineva să pretindă că propria putere este inevitabilă.
La Budapesta nu s-a schimbat doar un guvern. S-a prăbușit un mit, iar ecoul acestei înfrângeri se va auzi, inevitabil, în toate capitalele unde politicieni mai mici sau mai mari încă visează să devină un nou Orban.
Foto: netzpolitik.org
