Protestele din justiție și discuțiile despre rolul instituțiilor de forță readuc în atenție figuri și teme dintr-un trecut încă discutat.
România a rămas prinsă, de mai bine de un deceniu, într-o relație ambiguă cu justiția. Nu una de evaluare lucidă, ci una de suspiciune permanentă, alimentată de contexte politice diferite și de așteptări contradictorii.
În perioada în care „binomul” DNA–SRI domina discursul public, dosarele penale erau adesea percepute ca fiind dirijate din zona serviciilor de informații, cu acceptul tacit sau explicit al unor actori politici. Ancheta nu mai era citită ca instrument juridic, ci ca semnal de forță. Politicienii cercetați își construiau rapid statutul de victime, iar justiția era mutată din zona instituțională într-un registru aproape conspirativ, în care deciziile păreau să se ia dincolo de reguli vizibile.
Astăzi, suspiciunea s-a deplasat. Nu mai vizează fabricarea dosarelor, ci diluarea lor. În locul acuzației de exces a apărut ideea de abandon. Protestele din justiție au accentuat această percepție, fără a o crea. Ele au devenit un catalizator pentru o nemulțumire mai veche: impresia că mizele politice continuă să traseze limitele anchetei.
De fapt, ceea ce se schimbă nu este fondul neîncrederii, ci forma ei. Justiția continuă să fie judecată prin prisma a ceea ce se crede că se întâmplă în spatele ușilor închise, mai degrabă decât printr-o claritate care să se impună de la sine. Atmosfera contează mai mult decât soluția, iar zvonul mai mult decât verdictul.
În acest cadru, reapariția în spațiul public a Laurei Codruța Kövesi și a Monicăi Macovei capătă o semnificație care depășește simpla intervenție civică. Prezența lor reactivează nu doar memoria unei epoci, ci și temeri vechi, legate de modul în care a fost exercitată puterea în justiție. Pentru o parte a societății, aceste reveniri ridică suspiciuni privind o posibilă relansare a practicilor de atunci, mai ales în contextul în care președintele Nicușor Dan vorbește despre reactivarea rolului SRI în colectarea datelor privind marea corupție.
Nu e vorba neapărat de o întoarcere propriu-zisă, ci de o acumulare de semnale care, puse cap la cap, alimentează neliniștea. Experiența trecutului face ca orice referire la implicarea serviciilor de informații în zona penală să fie privită cu rezerve, indiferent de justificările oficiale.
Dacă înainte discursul public sugera o justiție influențată de servicii și de alte centre de putere, astăzi accentul cade pe reținere și pe discreție, într-o relație mai puțin vizibilă, dar la fel de prezentă cu actorii politici. Tonul diferit nu schimbă fondul problemei, ci doar forma neîncrederii.
În timp, această pendulare între acuzația de abuz și cea de impunitate a transformat justiția într-un spațiu de proiecție politică. Fiecare tabără vede ceea ce îi confirmă propriile temeri sau interese. Normalitatea — o justiție previzibilă, lipsită de spectacol, aplicată consecvent — pare să rămână în afara discursului public.
De aceea, orice dosar important este întâmpinat cu rezervă. Prezența lui ridică suspiciuni, iar atunci când lipsește, suspiciunea nu dispare. Între aceste două reacții reflexe, încrederea nu mai are loc să se construiască.
Problema nu mai ține doar de magistrați sau de legislație, ci de un sistem politic care a reușit să mențină justiția într-o stare de ambiguitate convenabilă. Atâta timp cât suspiciunea rămâne regula, iar claritatea excepția, justiția va continua să fie mai degrabă un câmp de interpretări decât o instituție în care societatea să poată avea, pur și simplu, încredere.
Photo: EPPO
