Alegerile pentru Primăria Capitalei conturează o competiție extrem de strânsă, în care câteva procente pot decide câștigătorul. În acest peisaj, nu PSD sau PNL sunt adversarii direcți ai progresiștilor, ci propriul lor reflex de a fragmenta același filon politic în candidaturi paralele. Curentul născut în jurul USR, susținut de electorat urban, pro-european și anti-PSD, ajunge să fie reprezentat simultan de trei actori: Cătălin Drulă (USR), Ana Ciceală (SENS) și Vlad Gheorghe (DREPT). Toți împărtășesc același ADN ideologic: activism civic, temă anticorupție, discurs tehnocrat și promisiunea unei alternative la establishment. Diferențele nu țin de program sau direcție politică, ci de structuri de organizare și biografii personale transformate în proiecte electorale.
Fiecare candidatură devine, într-un fel, o formă de concurență internă. Drulă vine cu structura și brandul USR, reprezentând varianta instituționalizată a progresismului urban și punctul central al curentului politic din care provin ceilalți doi candidați. Ana Ciceală, fost consilier general propus de USR și în prezent candidată din partea Partidului SENS — o formațiune nouă, cu profil civic și socio-progresist — își formulează propunerea politică drept alternativă la partidele consacrate, inclusiv la USR, păstrând retorica activismului, dar în afara vechiului cadru. Vlad Gheorghe, plecat din zona USR în Parlamentul European și fondator al partidului DREPT, reia aceeași temă a outsiderului și pune accent pe justiție și reformă politică, dar într-o formulă organizată în propria structură. Astfel, apar trei versiuni nuanțate ale aceleiași narațiuni despre schimbare, toate concurând pentru același segment electoral.
Electoratul progresist din București, deși nu majoritar, este strategic: poate înclina balanța într-o competiție strânsă. Unificat, ar putea concura pentru primul loc sau cel puțin ar conta decisiv în raport cu candidații tradiționali. Dispersat în trei candidaturi separate, produce trei scoruri mai mult sau mai puțin onorabile, dar insuficiente pentru victorie și imposibil de convertit în influență politică reală. În locul unei forțe de 25–30% care ar reconfigura dinamica electorală, voturile se împart în trei direcții, ceea ce reduce șansa unei candidaturi progresiste dominante.
Această situație nu reflectă o problemă de aritmetică, ci una de cultură politică. Progresismul românesc produce figuri publice, însă mecanismele care să le țină împreună rămân fragile.
Structurile politice nu reușesc să integreze diferențele interne, iar tensiunile se transformă mai degrabă în plecări și proiecte noi decât în reformă. Energia civică se reinventează constant în „alternative”, fără timp să devină continuitate. Capitalul electoral se consumă în rivalități interne, nu în confruntarea cu adversarii tradiționali.
Pe scurt: nu sunt prea slabi ca să câștige, sunt prea mulți ca să o facă.
Foto: usr.ro
