Extremismul de tip naționalist nu crește din senin. Nu e doar produsul unor lideri gălăgioși, ci rezultatul unui vid de încredere și al unei frustrări colective acumulate în trei decenii de tranziție ratată.
România e, astăzi, teren fertil pentru discursul urii, pentru că prea mulți români nu mai cred în nimic din ceea ce ar trebui să țină o societate democratică laolaltă.
Corupția, nepotismul, politizarea instituțiilor, promisiunile electorale de carton – toate au erodat complet încrederea în democrația românească. Oamenii nu mai cred în partide, în justiție, în Parlament, în presă. Iar când nu mai ai încredere în instituții, cauți vinovați: străinii, Bruxelles-ul, minoritățile, „vânzătorii de neam”. Extremiștii vin cu răspunsuri simple la probleme complexe. E reconfortant: nu trebuie să înțelegi economia, trebuie doar să urăști pe cine trebuie.
România reală e săracă, îmbătrânită și uitată. Orașele mici și satele părăsite sunt terenul perfect pentru mesajele radicale. Promisiunile de „demnitate națională” prind pentru că dau sens unei vieți frustrate. În lipsa unei soluții economice, oamenii aleg o iluzie morală: mândria de a fi român.
Televiziunile trăiesc din scandal, nu din adevăr. Facebook și TikTok distribuie furie, nu fapte. Fake news, conspirații, mesaje anti-UE sau anti-NATO circulă liber, fără corectiv. Discursul extremiștilor e simplu, vulgar și eficient: „noi spunem ce gândiți voi”. Politicienii de sistem, în limbaj de lemn, par niște holograme.
Globalizarea și valorile liberale occidentale au provocat o reacție de apărare: „să ne apărăm tradiția”, „să ne apărăm familia”, „să ne apărăm credința”. Pentru unii, Europa nu mai e o promisiune, ci o amenințare. Într-o lume în care identitățile se dizolvă, naționalismul oferă certitudine: ești român, ești creștin, ești de partea „celor buni”.
Școala românească produce nostalgii, nu cetățeni. Manualele glorifică mituri și ocolesc adevărurile incomode: antisemitismul interbelic, colaborarea cu dictaturile, pasivitatea în fața comunismului. Fără gândire critică, e ușor să crezi că UE ne fură resursele și că globaliștii ne vor sclavi digitali.
Marile partide nu combat populismul – îl copiază. Politicieni „respectabili” adoptă discursuri anti-imigrație, anti-Bruxelles, „pro-familie”, doar ca să nu piardă voturi. Așa, extremismul se normalizează. Devine un curent „de opinie”, nu o deviație periculoasă.
Românii nu mai cred în proiecte colective. Tranziția a distrus solidaritatea, iar capitalismul de cumetrie a înlocuit moralitatea cu șmecheria. Naționalismul oferă ceva ce politica de azi nu mai dă: un sens. „Luptăm pentru țară.” Chiar dacă e o iluzie, măcar e o cauză.
Extremismul naționalist prinde pentru că răspunde emoțional la o realitate pe care politica rațională a abandonat-o. România nu are nevoie doar de alegeri libere, ci de o recuperare culturală și educațională.
Democrația nu se apără cu discursuri de la Bruxelles, ci cu încredere, cu școli bune, cu lideri care nu mint și cu instituții care funcționează.
Până atunci, extremismul va continua să umple golul lăsat de stat.
Imaginea de ilustrație a fost realizată cu sprijinul AI
