„Suntem a treia putere în stat!”, a spus solemn șefa CSM, de parcă ar fi inventat democrația. Doar că, spre deosebire de celelalte două puteri – legislativă și executivă – justiția pare convinsă că e nu doar a treia, ci deasupra tuturor. Pentru că magistrații, spre deosebire de politicieni, nu pot fi criticați. Sau, mai bine zis, nu trebuie să fie criticați.
Politicienii sunt făcuți praf zilnic. Guvernul e înjurat la orice scumpire, Parlamentul e ironizat pentru orice prostie. Și, culmea, nimeni nu sare să spună că „se atentează la independența executivului” sau „la autonomia legislativului”.
Dar dacă îndrăznești să pui sub semnul întrebării o decizie a unei instanțe, o pensie de lux sau o declarație de tipul „trai mediu la 11.000 de lei” – brusc devii dușmanul statului de drept. Se activează reflexul de castă: „Atac la independența justiției!”. De parcă independența ar fi din cristal: dacă o atingi cu o opinie, se sparge.
Executivul e controlat politic, legislativul e controlat de electorat. Dar justiția? Justiția se controlează singură și se apără pe sine. Nicio altă putere nu are atâta orgoliu instituțional și atâta alergie la transparență.
În loc să explice deciziile, să-și asume greșelile, să vorbească limpede oamenilor, justiția preferă tăcerea superioară. O tăcere de catedră, cu privirea fixată în coduri și cu disprețul față de orice opinie venită „din afară”. E greu să construiești încredere când tot ce oferi e o baricadă de autosuficiență.
Independența e un pilon al democrației, dar nu un scut împotriva criticii. Un magistrat nu e infailibil doar pentru că poartă robă, după cum un politician nu e vinovat doar pentru că poartă costum. Critica nu e un atac, e o formă de igienă publică. Cine nu suportă oglinda n-are ce căuta în niciuna dintre cele trei puteri.
Justiția română trăiește într-o bulă de porțelan: fragilă, prețioasă, dar complet ruptă de lume. Când aude o critică, reacționează reflex: „Atac la independență!”. Când cineva întreabă de ce un magistrat are pensie de 25.000 de lei, ridică tonul: „Nu putem fi comparați!”. Când cineva observă că deciziile se contrazic între instanțe, răspunsul e același: „Nu comentați hotărârile justiției!”.
Cu alte cuvinte, justiția are voie să judece totul, dar nimeni nu are voie să o judece pe ea. Un stat de drept cu dublu standard: drept pentru toți, dar respect doar pentru unii.
Independența justiției e esențială, dar aroganța ei e periculoasă. Când o putere refuză să se lase privită, analizată sau criticată, nu mai vorbim despre democrație, ci despre autoimunitate instituțională. Iar o instituție imună la critică devine, inevitabil, bolnavă de propria-i vanitate.
Până când justiția nu va înțelege că respectul se câștigă, nu se pretinde, România va rămâne o țară în care „puterea a treia” se crede mai presus decât primele două. Și mai presus decât toți ceilalți.
Imaginea de ilustrație a fost realizată cu sprijinul AI
