O țară stupidă e aia care se face că nu vede când Curtea Constituțională îi apără specialii, dar se enervează când îi taie speranțele.
Azi, Curtea a zis că legea privind pensiile magistraților e „neconstituțională”. Nu pentru că ar fi fost nedreaptă, ci pentru că a fost făcută prost, „pe formă”. Cu alte cuvinte: nu contează ce scrie în lege, contează dacă dosarul are șină.
O țară stupidă are mereu grijă să respecte hârtiile, dar nu și bunul-simț. Se grăbește să pară corectă, dar nu reușește niciodată să fie dreaptă. Guvernul s-a grăbit, ca un elev care copiază la teză fără să știe materia. A vrut să dea bine la public, să pară că face reformă, dar s-a împiedicat în propriile hârtii.
O țară stupidă trăiește din aparențe. În România, nu fondul e problema, ci forma: forma Guvernului, a Curții și a Statului, care se tot prefac că funcționează.
Și uite așa, „reforma” s-a făcut praf dintr-un motiv de formă. Ce frumos! O țară stupidă e aia în care totul e legal, chiar și incompetența.
O țară stupidă are instituții care joacă teatru. Guvernul joacă rolul prostului util: mimează curajul, dar dă chix la primul pas. Curtea joacă rolul înțeleptului ipocrit: se preface că apără Constituția, dar apără, de fapt, confortul propriului sistem. Iar noi, poporul, jucăm rolul spectatorului care știe finalul piesei, dar tot cumpără bilet.
O țară stupidă nu are nevoie de dușmani. Îi produce singură, la kilogram, în fiecare instituție.
Guvernul face legi proaste, Curtea le anulează interesat, și toți spun că „așa e democrația”. Așa e prostia.
O țară stupidă e aia în care forma bate fondul, ipocrizia bate legea, iar pensia specială bate orice reformă.
Fotografia de ilustrație a fost realizată cu sprijinul IA
