În aceste zile, numele lui Ion Iliescu a revenit în prim-planul discuțiilor publice. Pentru unii nostalgici, este „părintele tranziției” de după 1989. Pentru alții, este cel care a ținut România legată de reflexele unui sistem pe care îl cunoștea prea bine.
Pentru mine, Iliescu nu este doar un nume din istorie. Este contextul unei amintiri personale care a rămas vie, dureroasă și încărcată de simbol: ziua în care minerii m-au alergat pe Magheru, în iunie 1990.
Îmi amintesc perfect: căldura din aer, zgomotul greu de bocanci pe asfalt și scandările amenințătoare. Erau minerii, aduși la București în numele unei „dreptăți” fabricate politic, gata să impună liniștea prin forță. Mă aflam pe Magheru când coloanele lor au trecut în viteză. Privirile lor nu căutau dialogul, ci controlul. Și l-au exercitat — brutal, asupra oricui se afla acolo. Am fost alergat, huiduit. Nu pentru ce făcusem, ci pentru ceea ce reprezentam: un tânăr care nu se potrivea tiparului lor de „cetățean ascultător”.
Niciun buletin de vot pe care l-am atins nu a purtat vreodată ștampila pe numele lui Ion Iliescu. Nu a fost o reacție de moment, ci o alegere conștientă, repetată la fiecare scrutin în care numele lui apărea pe buletinul de vot. Am refuzat să legitimez un stil de politică bazat pe manipularea fricii, pe amânarea adevăratei rupturi de comunism și pe folosirea resurselor statului în interes de partid. Pentru mine, Iliescu a rămas simbolul unei tranziții lungi, în care modernizarea a fost mereu împinsă pe plan secund, după calcule politice.
Astăzi, când îl văd pe Iliescu transformat într-un „martir” politic de către PSD, nu pot să nu mă întreb: e recunoștință sau disperare? În loc să își asume propriile eșecuri, actualii lideri au ales să se adăpostească în umbra unei figuri controversate, sperând să culeagă măcar o parte din capitalul de imagine al anilor ’90. Dar memoria publică nu e atât de scurtă. Și nu se rescrie doar prin discursuri de partid.
Pentru mine, minerii de pe Magheru au fost mai mult decât un episod de stradă. Au fost dovada că libertatea câștigată în 1989 putea fi oricând îngrădită din nou. Și că democrația nu vine de la sine, ci trebuie apărată — chiar și cu riscul de a fi alergat, marginalizat sau ridiculizat.
Astăzi, când se discută din nou despre Ion Iliescu, eu nu pot despărți figura politică de amintirea personală. Nu am votat niciodată cu el, iar acum istoria a închis definitiv acest capitol. Pentru mine, rămâne simbolul unei tranziții frânte și al unei politici care a blocat România în trecut.
