George Simion vrea să fie președintele României, dar evită cu înverșunare orice confruntare de idei. Refuză dezbaterea cu contracandidatul său, Nicușor Dan. Preferă platoul prietenos, microfonul fără replică și scena în care doar vocea lui se aude. Nicio întrebare incomodă, nicio contradicție. Totul sub control.
De ce? Pentru că o dezbatere reală nu se câștigă cu sloganuri, ci cu argumente. Iar acolo, populismul strident se prăbușește în gol.
În mitinguri, Simion strigă. În live-uri, acuză. În postări, denunță. E eficient: creează emoție, indignare, reacție. Dar o dezbatere cere altceva. Cere să asculți, să răspunzi, să susții idei. Acolo nu poți da vina pe „statul paralel” la fiecare întrebare.
Simion se vrea „omul poporului”, dar nu (mai) riscă nicio întâlnire directă cu ideile celuilalt. Într-o dezbatere, lozincile nu ajung. Se cere clarificare, precizie, coerență. Acolo unde încep întrebările, se termină afișul electoral.
Când ești invitat să explici, nu doar să agiți, discursul devine vulnerabil. În lipsa controlului asupra scenei și a ecoului mulțimii, rămâne doar o retorică fragilă, care se clatină la primul set de întrebări clare sau de date verificabile.
Simion nu vrea să negocieze, ci să impună. Nu îl interesează dialogul, ci monologul. Nu e interesat să convingă, ci să domine. A fugi de o dezbatere înseamnă a fugi de democrație. Nu doar ca procedură, ci ca principiu.
Faptul că un candidat refuză confruntarea de idei este un semnal de alarmă. Ce garanție avem că va accepta opoziția sau criticile după ce ajunge la Cotroceni?
Adevărul e simplu: cine fuge de întrebări azi, va fugi de răspundere mâine.
