Pe 18 mai, România nu votează doar un președinte. Votează, indirect, dacă mai are încredere într-un sistem democratic reprezentativ sau dacă e gata să-l abandoneze, sperând că „altceva” – oricât de neclar și periculos – ar putea funcționa mai bine.
De ani de zile, partidele mainstream – PSD, PNL, USR, UDMR – au tratat reforma internă ca pe un moft care poate fi tot timpul lăsat pe mai târziu. Și-au schimbat sigle, lideri și sloganuri, dar nu și reflexele. Rețelele clientelare au rămas intacte, listele de candidați s-au făcut tot pe colțul mesei, iar vocea cetățenilor a fost ascultată doar în campanie. În rest, ignorată.
În acest gol de credibilitate a crescut discursul radical. Nu pentru că ar oferi soluții reale, ci pentru că flatează frustrările, învinovățește „elita” și oferă vinovați, nu soluții. Extremismul prinde acolo unde democrația dă semne de epuizare. Și dă semne.
Alegerile din 18 mai ar trebui să fie un semnal de alarmă. Pentru alegători – că e nevoie de discernământ, nu de refulare la urne. Și mai ales pentru partidele „mari” – că nu mai pot funcționa ca niște mașinării de conservat puterea. Fără o reformă profundă, fără întoarcere reală spre societate, spre competență și dialog, aceste partide nu vor mai convinge pe nimeni. Nici măcar atunci când se luptă cu alternative periculoase.
Democrația nu moare dintr-o lovitură. Se erodează încet, în tăcere și din lehamite, atunci când oamenii nu mai cred în ea, iar partidele refuză să se schimbe. Dacă vrem s-o păstrăm, trebuie apărată activ: prin vot rațional, prin exigență civică, dar și prin presiune constantă asupra celor care ne cer încrederea, pentru ca ei să o și merite.
