Sunt campanii construite pe idei. Pe emoție, deseori. Pe calcule, pe frică, pe nostalgii sau pe promisiuni goale. Campania lui Victor Ponta pare, însă, construită pe emfază pură și pe un soi de exhibiționism politic care frizează absurdul.
Într-o competiție unde candidații se străduiesc să pară rezonabili, Ponta a ales să revină în prim-plan cu o confesiune care, practic, îl înscrie în plutonul perdanților…
Într-un acces de sinceritate sinucigașă, Ponta a declarat public că în 2014 a dat ordin să se deschidă Porțile de Fier pentru a salva Belgradul de la inundații, inundând în schimb sate din România. Și, atenție, e mândru. Pe viață. Poate chiar postum.
Așa începe probabil primul capitol din manualul electoral al autodistrugerii. În loc să vină cu idei pentru 2025, Ponta se întoarce la o decizie de criză din 2014, controversată, pe care o vinde azi drept dovadă de „umanism balcanic”. Doar că, între timp, electoratul a învățat să citească și printre rânduri. Suveranismul fluturat azi pare ridicol. Cum poți justifica faptul că ai lăsat intenționat România sub ape pentru a salva (!) o capitală străină?!
Reacțiile n-au întârziat și sunt direct proporționale cu gravitatea gestului.
Mircea Dinescu, afectat direct la Cetate, l-a făcut „ticălos și prostănac” – dar nici măcar pamfletul și versul critic nu pot schimba realitatea: politicianul în cauză tratează România ca pe o țară de sacrificiu, iar Serbia ca pe o cauză nobilă.
Marcel Ciolacu, simțind că scandalul riscă să se lipească de el prin simpla asociere, i-a cerut să se retragă. Nu dintr-un puseu moral, ci ca să nu plătească PSD nota de plată pentru emfaza altuia. Nicușor Dan, cu aerul său de matematician ofensat de absurd, a pus degetul pe rană: ce fel de „român adevărat” e acela care varsă apele asupra românilor ca să-și câștige pașaportul de onoare la Belgrad?
Analiștii îl fac praf. Electoratul clatină din cap. Ponta zâmbește larg, mulțumit de el, de parcă ar fi spus ceva memorabil, nu ceva care l-ar face să dispară din orice campanie serioasă. În capul lui, decizia de atunci e „umană, europeană, corectă”. Probabil că, dacă îl întrebăm mâine, ne spune că a făcut-o și din dragoste pentru filonul ortodox comun.
În fapt, gestul spune totul despre ce înseamnă Victor Ponta: un politician care n-a știut niciodată să-și asume greșelile la timp, dar care e perfect capabil să le transforme în trofee electorale când se simte uitat.
Candidatura lui s-a transformat brusc într-un test de luciditate pentru ceilalți. Pentru PSD – partidul care l-a reprimit, l-a pus pe liste, l-a făcut din nou deputat și care acum mimează mirarea și dă vina pe „caracterul” lui. Ciolacu zice că a crezut că s-a maturizat. A crezut greșit. Dar românii, spune el, „văd din nou adevărata față”. Adică aceeași față pe care partidul a tot reciclat-o cât a fost convenabil.
Pentru candidații „de dreapta” – o oportunitate nesperată de a arăta că există o diferență între patriotism și populismul ud de emfază. Pentru restul scenei politice – un reminder că în România absurdul încă are cotă de piață.
Într-un peisaj electoral în care ridicolul devine deseori strategie, Ponta aduce ceva nou: emfaza distructivă. Confundă confesiunea cu onoarea, eroarea cu fapta nobilă, și ruina unei candidaturi cu dovada unei conștiințe treze. Campania lui nu curge. Se varsă. Și nu convinge, ci îneacă.
Sursa foto: digi24.ro