Există un moment magic în viața fiecărui politician român: campania electorală. Atunci se reînnoiesc jurămintele de luptă cu „sistemul corupt”, „hidra din instituții”, „vechea gardă”.
Fie că e vorba de un tânăr care promite „revoluția bunului-simț” sau de un baron reciclat cu PR nou, toți își trag gluga de haiduc și se luptă cu sistemul.
Candidații anti-sistem sunt peste tot. Ei sunt „cu oamenii”, „împotriva clicii”, „în afara combinațiilor”. Unii dintre ei sunt la al treilea partid, au semnat contracte cu statul toată viața și au fost colegi de guvern cu toți miniștrii posibili. Dar, în campanie, dau din mâini și tună: „Nu mă vrea sistemul!”
E o strategie simplă: te poziționezi ca outsider, chiar dacă ai fost la pupitru în toate guvernările din ultimul deceniu. Nu contează CV-ul real. Contează narativul: tu, David, împotriva unui Goliat difuz. Electoratul frustrat gustă asta. Când nimeni nu mai are încredere în partide, promiți că vii „din afară”. Chiar dacă vii direct din interior.
Dar ce se întâmplă după ce alegătorii îți dau puterea? Brusc, „sistemul” nu mai e inamic. Devine instrument. Devii tu parte din el. Iar lupta se transformă într-o „reformă”. Apoi într-un „proces complicat”. Apoi într-un „nu ne-a lăsat legea”, apoi într-un „n-am majoritate”. Și sistemul… scapă din nou.
S-a întâmplat cu președinți care au promis „să distrugă statul paralel”. S-a întâmplat cu politicieni care au jurat „revoluție anti-sistem” și au sfârșit în comitete, consilii și sinecuri. Sistemul e generos cu foștii săi dușmani. Îi angajează. Îi decorează. Îi liniștește.
Adevărata luptă cu sistemul nu e în discurs, ci în decizii. Nu în lozinci, ci în reforme reale. Și cel mai greu test al unui politician nu e dacă strigă „Jos sistemul!” în campanie, ci dacă are curajul să-i taie tentaculele după ce ajunge în vârf.
Până atunci, sistemul va rămâne ce-a fost: vinovatul de serviciu. Perfect. Util. Neidentificabil.
Sursa ilustrație foto: craighuey.com
