Pe măsură ce campania pentru alegerile prezidențiale din 2025 se intensifică, devine tot mai evident că discursul suveranist nu mai este apanajul extremelor.
Lozincile despre „dictatura globalistă” și „oculta lui Soros” nu mai răsună doar dinspre George Simion sau Călin Georgescu. Într-o piruetă ideologică aproape teatrală, politicieni cândva moderați și pro-europeni – precum Crin Antonescu și Marcel Ciolacu – încep să flirteze cu aceleași teme, chiar dacă o fac cu mai mult fard retoric.
De ce? Răspunsul e simplu: pentru că funcționează. Pentru că sondajele arată că o parte – nu majoritară, dar consistentă – a electoratului simte o oboseală cronică față de Bruxelles, o neîncredere adânc înrădăcinată în instituțiile europene și o nevoie tot mai vizibilă de reconfirmare a identității naționale. Pentru că narațiunea „națiunii asediate” – sufocată de directive străine și ignorată de centrele de putere – prinde bine în vremuri de instabilitate. Mai ales când nu ai altceva convingător de spus.
Un caz emblematic al acestei reorientări de discurs este Victor Ponta. Fost premier și promotor declarat al integrării europene, Ponta vorbește astăzi despre „interesul suveran al României” ca fiind perfect compatibil cu parteneriatul strategic cu SUA. De la Bruxelles la Washington, fără escală ideologică. E suveranism de tip fast food – pragmatic, reîncălzit, cu gust familiar pentru un public tot mai flămând de certitudini.
Așa ajungem într-un tablou care frizează absurdul: Crin Antonescu, liberalul de odinioară, atacă „globalismul”, iar Marcel Ciolacu, liderul unui PSD cândva mândru de europenismul său, împrumută mesaje care par redactate în laboratoarele AUR.
Între timp, George Simion și Călin Georgescu – promotorii originali ai discursului anti-sistem – nu mai sunt singuri pe scenă. Nu doar că ideile lor au fost absorbite în mainstream, dar sunt acum imitate, fără rușine, chiar de cei pe care îi numeau cândva „vânduți” și „slugi ale sistemului”. O formă de validare? Mai curând, o glumă proastă spusă pe un ton serios.
Problema nu e că se discută despre suveranitate. Problema e modul cinic în care tema este folosită: ca un decor electoral, un ambalaj menit să seducă voturi, nu să propună o direcție reală. E suveranism de campanie, nu de convingere.
Și când toată lumea începe să vâneze aceleași voturi cu aceleași lozinci, diferența nu mai stă în conținut, ci în cine pare mai convingător. Iar autenticitatea, oricât de discutabilă ar fi, nu se simulează. Se simte. Iar electoratul – oricât de obosit – mai prinde din când în când mirosul imposturii.
Poate că 2025 nu va fi despre alegeri reale, ci despre decoruri convingătoare. O parte a electoratului nu va alege între direcții politice, ci între feluri mai spectaculoase de a folosi recuzita suveranistă.
