Un Ierarh înțelept binecunoscut nouă a rostit cândva o rețetă a vieții cu toate premisele de fericire: „Iubește mult! Speră mult! Iartă mult! Dacă încerci, nu pierzi nimic! Dacă treci peste, în mod sigur ratezi o șansă! Una și tot e păcat!”
Ce pățești oare dacă iubești, oferi, te consumi ca flacăra unei lumânări ce arde, luminează, încălzește și călăuzește? Dai, fără să mai aștepți ceva! Ești prezent lângă cel ce are nevoie de tine, discret, fără să știe și-l ajuți. Îi apreciezi, nu lipsurile și păcatele, nu căderile și neputința, ci ceea ce face ca nimeni altul! Ceea ce e bun și frumos, luminos și curat. Apreciezi acel bine, cât de mic, ce radiază fără să fie sensibil și observabil!
Iubești, căci ești fiu al luminii și dăruiești, căci fratele tău poartă în el o sclipire de cer! Iubești, căci vrei să fii ca Dumnezeu, comportându-te ca un om adevărat!
Apoi, ierți mult, căci altfel viața ar fi un șir lung de inutile răzbunări, nepăsări sau conflicte! Ierți, căci ce este mai dumnezeiesc decât să ștergi cu buretele iubirii, păcatele întunecate și grele? Ierți, căci aceasta este calea spre cer, singura! Greutățile neiertării îți taie aripile și avântul! Ierți, căci Cel pe care-L slujești iartă mereu! Iar, noi visăm pe pământ la paradis, nu la a-l face un infern!
Speri și încă mult! Căci, fără speranță viața un mormânt ar fi, negru, rece și întunecat. Speranța îți dă aripile dimineții și răcoarea serii! Îți luminează viața și te trage înainte, ascunzând răul și luminându-ți binele! Speri, deci trăiești! Prin orice por respiri speranță, prin orice clipă pășești cu încredere!
Dacă nu iubești, nu ierți și nu speri, îți sapi un mormânt groaznic și, deși pari viu, ești mort în ținutul disperării, având parte numai de ură, răzbunare și război!
Cu toții avem nevoie de iubire, de iertare și de speranță, pentru a respira, pentru a trăi, pentru a lumina și a preface în paradis strălucitor cerul, adesea de plumb al epocii, născut din cele superficiale și rele!
Începe Postul Mare, care nu e altceva decât o biruință a iubirii, a iertării, a speranței dar și a vieții asupra morții! O victorie asupra întunericului, răului și urii!
Trăim, iubim, iertăm și sperăm, căci suntem oameni și toate acestea bune ale omului ne aparțin și nouă!
Să trăim deci iubind, iertând și sperând, măcar, dacă nu pentru noi, pentru Hristos, Cel ce a murit și a înviat, nesocotind a fi umilitor să devină Unul dintre noi, purtând toate ale noastre, numai și numai din iubire!
Eu rămân, ÎNTOTDEAUNA CU GÂNDUL LA DUMNEZEU!
Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște
