În fuga teribilă după sens prin toate cotloanele lumii, adulmecând veșnicia, dar neurmând-o mereu, omul încearcă să-și potolească foamea și setea după Dumnezeu cu tot felul de surogate. Se poticnește în agonisire, se blochează în a avea, în a judeca, are impresia că un hobby sau cariera, ori o ideologie reprezintă totul și astfel moare înainte de a muri îngropat în false speranțe și ancorat în terenul mlăștinos al iluziilor.
Comoara supremă a vieții noastre este, fără îndoială, iubirea. A lui Dumnezeu pentru noi. A noastră, cât o reflectă pe a Lui. Iar, una din formele concrete ale ei, este iertarea. Adică cel mai practic exercițiu de iubire.
Iertăm și asta ne apropie de Creator, iertăm, nu pentru că facem un favor neapărat cuiva, ci pentru că ne eliberăm de inutile poveri și mai ales pentru că lăsăm să transpară prin noi ceva din lumina aceea neapusă. Desigur, veți spune, dar cum să-l iert eu pe acela care mă urăște atât de mult? Pe cel ce mă tratează cu aroganță și dezinteres sau pe cel ce mă ponegrește necontenit, uitând să-și vadă de ale lui și blocându-se în ale mele? Sau, îl iert, dar nu-l pot uita și cu prima ocazie îi voi răsplăti la fel! Toate sunt soluții ale unor minți chinuite de neprofunzime și de propria egolatrie.
Îl iert pe cel ce-mi face rău chiar dacă nu-și cere iertare, chiar de nu vrea, chiar de continuă să fie rău, chiar de va posta tampenii pe facebook și va zidi realități false, în pofida totalului său dezinteres spiritual, îl iert! Pentru că nu vreau să împart cu el povara urii! Pentru că nu vreau să fiu la fel de rău ca el! Pentru că nu vreau să-mi las viața stăpânită de fantasmagoriile lui. Adică, ies din jocul lui. Îl las pe el să se lupte cu propriul rău, de care, dacă nu se eliberează, îl va distruge și aceasta va fi pedeapsa pe care și-o alege singur. Îi las ura lui ca cea mai mare comoară a lui, daca așa vrea. Și să fie aceasta numai între el și Dumnezeu. Poate va găsi o cale pentru a-i susține eliberarea.
Dar, astăzi, înaintea începutului Postului Învierii Domnului, pe calea asceților mergând, vă asigur, nu mai am dușmani și adversari, pentru că îmi iubesc aproapele și atunci dacă ei nu consideră la fel, singura tristețe a neîmplinirii rămâne la ei.
Vă sfătuiesc să faceți la fel!
Iubiți-vă dușmanii și ei vor dispărea. Iar, de vor continua să vă facă rău, nu vă temeți, fiind al lor, va merge în mod sigur înapoi, la ei!
Să iertăm cu discernământul iubirii și cu măsura Lui, asta învățăm din pericopa evanghelică de azi!
Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște
