Solidaritatea înaintea bolii și a suferinței – mărturie a credinței și umanității noastre!

in Opinii by
Banner

Lumea noastră este frumoasă și luminoasă, dincolo de tot ceea ce încearcă unii și alții pentru a-i ascunde strălucirea sau pentru a o urâți. Și, este de ajuns să privești un răsărit de soare, să te sui pe un vârf de munte sau să privești, dimineața, agitația feerică a unei grădini sau a unui parc.

În această lume plină de har există și suferință, boală,  întuneric și moarte, toate nedorite de Creator, care deformează frumusețea lumii noastre, dar care sunt o realitate.

În a patra duminică după Învierea Domnului, în bisericile noastre se pomenește de vindecarea unui bolnav, denumit slăbănog, la scăldătoarea Betezda, care suferea de 38 de ani. Cumplit! Să ne gândim numai câți semeni de-ai noștri suferă astăzi și că boala este una din cele mai mari provocări ce nu lasă omul să se manifeste integral!

Iisus îl vindecă într-o zi de sărbătoare, arătându-ne că vindecarea este o sărbătoare, iar pentru a face binele, niciodată nu există vreun motiv care să ne rețină. Apoi, ne arată că boala cere solidaritate, căci acel bolnav nu avea pe cineva să-l arunce în scăldătoarea unde un înger tulbura apa, iar primul intrat, o dată pe an, se vindeca. Era un om singur înaintea problemelor vieții, în suferința boli.

Este cumplit de trist, deoarece, mai ales înaintea suferinței, omul are nevoie de solidaritate. E drept, căci nici măcar înaintea bucuriei, de unul singur nu poți avea nicio satisfacție, dar boala încearcă limitele ființei umane din temelii.
Slăbănogul de care face amintire Evanghelia acestei zile era bolnav, nu doar de paralizia sa, dar și de lipsa de prieteni devotați care să-i fie alături. Aceasta este drama veacului nostru, aceea de a nu avea prieteni adevărați, de a a nu avea semeni sinceri și dezinteresați care să ne iubească, nu pentru ceea ce putem, pentru ceea ce avem și pentru ceea ce am putea da sau face, ci pentru ceea ce suntem la un moment dat, cu bune și cu rele.

Tocmai acest lucru îl face Domnul, care vede, intervine și vindecă, pentru că El ne iubește cu o iubire întotdeauna mai mare decât neputințele și trădările noastre, mai mare decât lipsa noastră de încredere și voința de a fi mai buni. El este Dumnezeu, mai mare decât oricine și decât orice și de aceea este Tată bun pentru fiecare dintre noi. Este Dumnezeu care a intervenit cu mână tare și braț înalt în istoria lui Avraam și a lui Isaac și a lui Iacob, dar și a mea, a fiecăruia din noi, cu aceiași putere, iubire, disponibilitate și urgență. Iar, noi, ca reflectări ale luminii Lui avem menirea de a fi ca și El în relație unul cu altul, adică săritori în a ajuta, în a fi alături, în a fi prieteni, mai ales cu neprietenii.

În această perioadă a pandemiei care a scris deja, cu siguranță, istorie, conștientizăm mai bine ce înseamnă boala, sănătatea, suferința, lipsurile, ajutorul și limitările și trebuie cu recunoștință să ne gândim la aproapele nostru și la Bunul Dumnezeu, căruia trebuie să-I mulțumim.

Apoi, să nu uităm de exemplul foarte elocvent și încurajator, ce ne îndeamnă la urmare, pe care ni-l dă Biserica, prezența sigură și tainică a Domnului în lumea noastră și despre care citiți zilnic cât ajută și pe cine și unde și cum o face, tocmai pentru a ne îndemna să urmăm exemplele acestea și să privim cu recunoștință la Cel de la care vine tot binele!

_________________

Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lector dr. la Universitatea „Valahia”

 

Banner