Nu știu care au fost cronicile, reacțiile sau, cum ar spune omul modern, feed-back-ul evocării articolului de presă de acum o sută de ani, dar știu că oricare ar fi fost reacțiile, eu voi merge mai departe și vă voi prezenta încă un articol al vremii. În mod voit nu voi trage nicio concluzie și nu mă voi avânta în creionarea unei comparații pentru că, apriori, perdantul este cunoscut! Îndemn cititorul (observați că nu folosesc pluralul, întrucât consider ca atins scopul doar rezumându-mă la lectura unui singur cititor) să tragă singur concluziile, să stabilească singur termenii comparației și, cel mai important, să privească spre talerul cu greutatea cea mai mare!
Si pentru că nu știu dacă aceste evocări vor mai continua, prezentul fiind atât de tumultuos și dornic să-și ceara partea lui, titlul rubricii putând deveni „RECURS LA PREZENT”, transmit prețuirea mea autorilor culegerii din care am extras fragmentele respective, Mihaela și Mihai Oproiu, o familie pentru care omonimia nu a fost doar în nume, ci și în pasiune: ISTORIA.
SĂRBĂTOAREA CEA MARE
Fraților, ziua cea mare a neamului nostru a sosit, bucurați-vă și vă veseliți. Îmbrăcați haine de sărbătoare și cu inima curată și voie bună prindeți-vă în hora cea mare, hora neamului românesc.
Dumnezeu a voit ca în anul acesta, odată cu Nașterea Domnului, să sărbătorim și renașterea neamului nostru. Acum câțiva ani, poetul zicea: „De la Tisa pân-la Nistru, tot Românul plânsu-mi-s-a…”. Astăzi trebuie să schimbăm cuvintele: „De la Tisa pân-la Nistru, tot Românul prinsu-mi-s-a în hora cea mare a neamului, în hora cea frățească”.
Doamne, mari și minunate sunt lucrurile mâinilor Tale! Căci numai puterea Ta ne-a întărit și numai credința în Tine ne-a ridicat până la înălțimea ce am atins. Și iată, minune mare! Dintr-o țară mică, ca a noastră, dar cu un popor plin de credință și virtute, ai făurit o țară mare și frumoasă, și-ai adunat sub cutele stindardului Românesc pe toți fiii acestui neam.
Ce înțelepciune adâncă, ce adevăr mare în cuvintele cronicarului: „Nu sunt vremile sub stăpânirea omului, ci bietul om sub stăpânirea vremilor”.
Unde sunteți popoare puternice, unde sunteți împărați mândri și îngâmfați? N-ați avut nimic sfânt în sufletul vostru, n-ați simțit și n-ați țintit către niciun ideal! Și credeați, în nebunia voastră, că forța primează dreptul, că tunul poate să înăbușe credința și vituțile și că veți înscrie pe frontispiciul acestei lumi: „Dreptul celui mai tare!”.
Ce amară deziluzie! V-ați prăvălit din vârful piramidei în prăpastie și foc, în sodomă și gomoră și nimeni nu poate prevedea cum și când se va stinge focul.
Și în mijlocul acestui foc dumnezeiesc ce v-a cuprins noi, unind munca, credința și vitejia noastră cu aspirațiunile și roadele muncii generațiunilor din trecut, avem fericirea să luăm parte la sărbătoarea cea mare a neamului, care încoronează idealul la care poate tinde o națiune. Noi putem exclama astăzi, fiecare în parte, împreună cu bătrânul Simeon: „Acum slobozește în pace pe robul tău Stăpâne, căci văzură ochii mei mântuirea neamului meu”.
Const. Dănescu, 20 decembrie 1918
(Legea Nouă, an I, nr. 1, 23 decembrie 1918)
