Cu evlavie și cu nostalgie POMENIM MÂINE PE TOȚI CEI ADORMIȚI întru speranța Învierii și a vieții veșnice. Sunt rude, prieteni, apropiați, dar și cei cu care am interacționat pe diferite planuri…acum parcă AMINTIRI, umbre ale trecutului, deși totuși prezenți cu intensitate și cu putere în inimile noastre.
Pomenim pe toți cei adormiți, dar gândul ne zboară și la acei MORȚI VII care trăiesc în societatea noastră, cu noi, dar fără noi, deși sunt ÎNCĂ VII, SUNT TOTUȘI MORȚI.
Oare tocmai pentru că sunt deja morți avem impresia că încă sunt vii? Oare câți din cei ce sunt cu noi în societate sunt VII numai în aparență? Trăiesc, dar spiritual și moral, faptic și existențial SUNT DEJA MORȚI, împietriți în rău, ură și lașitate, fără curajul de a trece prin acest mare dar al vieții, prezenți, activi, dinamici și creatori de istorie, pentru ei și pentru alții, cu Domnul și cu aproapele.
VII, DAR TOTUȘI MORȚI? PARADOXAL, CĂCI CEI PE CARE-I POMENIM, CHEMAȚI DEJA DE DOMNUL, SUNT MORȚI, DAR TOTUȘI VII!
Cu tristețe și mâhnire, vedem că oameni cu responsabilități încredințate de alții, de comunitate, ori personal asumate își trădează vocația și angajamentul și trăiesc la limita dintre a spune și a face, dintre a tăcea și a câștiga, din tot și din toate, cu toate și cu toți. Când primești un mandat de la comunitate, de la o autoritate sau de la Domnul Însuși ești dator să îl onorezi.
E încercarea vieții tale, e provocarea care te poate lămuri ca aurul în foc. E ca labirintul anticilor în care intri, dar trebuie să ieși, nu pentru tine, ci pentru cei ce și-au pus speranța în tine, pentru cei pentru care ești un model și pentru că darurile tale naturale și voința ta îți cer să poți.
Dar, ce faci când ai intrat în acest joc sacru al slujirii aproapelui, în comunitate, și EȘTI MORT față de problemele, responsabilitățile, nevoile sau speranța investită în tine? Ești VIU APARENT, DAR CA PUTERE DE ACȚIUNE EȘTI MORT.
Ziua de pomenire a celor plecați dincolo trebuie să cutremure din temelii fundamentele existenței noastre, să alunge praful anchilozării sufletești, să ne readucă la viață, SĂ LĂSĂM PE CEI CARE VOR ȘI POT SĂ FACĂ CEEA CE NOI NU PUTEM.
Pomenim pe cei plecați dincolo, dar ne aducem aminte și de cei ce fac din lumea noastră un mormânt, pentru că refuză, fie să moară social, adică să meargă acolo unde le e locul, fie să învie, adică să-și asume condiția în care au intrat.
Ziua de pomenire a morților este o zi și de introspecție a adâncului sufletelor noastre, pentru a vedea dacă moartea a cuprins ceva din noi sau dacă suntem în stare să redevenim în totalitate vii. Dacă suntem onești cu noi și cu lumea noastră, se poate, ori într-un sens, ori în altul.
Veșnică să le fie pomenirea ACELORA și CELORLALȚI, iar celor ce-și doresc viață din belșug, la fel, le doresc SĂ FIE MAI VII, DECÂT TOȚI CEI ADORMIȚI!
Ionuț Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și profesor asociat la Universitatea „Valahia”
