Mă uit siderat, de ceva vreme, la postările unor politicieni locali pe Facebook. Frecvența aparițiilor acestora pe celebra platformă socială atinge, dacă nu depășește chiar, pragul unei agresivități exacerbate.
Și asta nu este marea problemă (pentru că la un moment dat „creierul” Facebook-ului se prinde și postările se duc mai jos în News Feed). Chestia e că multe dintre postări nu „spun” nimic. Sunt comparabile cu postările tembele de genul: text „astăzi despre iubire…” și poză cu un cuplu, probabil heterosexual, prins într-un sărut jenant și, evident, înscris într-o inimioară.
În general, postările politicienilor au texte de genul: „am fost astăzi la….”, „m-am întâlnit cu….”, „am participat la….”, la care se adaugă o galerie de poze prost făcute cu telefonul mobil. Așa, și? Mai scrie ceva, te rog. Ți-e lene? E PR-istul în concediu? Sau nu îl duce capul? Scrie, te rog, ce am câștigat eu sau comunitatea care te-a ales prin prezența ta acolo. Sau din întâlnirea cu Cutărescu.
Probabil că au fost sfătuiți că prin prezența cvasipermanentă pe platformele sociale le va crește notorietatea. Adevărat. Doar că se poate intra într-o capcană. Notorietății (adică faptului de a fi cunoscut de multă lume) i se asociază întotdeauna atribute umane (cinste-hoție, competență-incompetență, hărnicie-lene etc) care pot avea, așadar, conotații pozitive sau negative. Ori, dacă apari doar în poze și nu exprimi nimic, poți primi tot felul de calificative. Și românul e foarte inventiv în această privință.
Să ne amintim de Geoană, „gratulat” de Iliescu cu apelativul prostănac. Când îl vedem pe Geoană, la ce ne gândim? Îmi vine în cap teoria formelor fără fond a lui Titu Maiorescu. Acesta, exasperat de faptul că tinerii școliți pe la Paris, în loc să ajute la modernizarea României, pierdeau timpul prin cârciumi povestind despre cât de deștepți sunt, i-a numit zeflemitor filfizoni, bonjuri, famazoni sau dueliști.
Când intru pe Facebook și văd postările politicienilor mă simt precum un creștin persecutat de romanii lui Nero, ca în opera literară Quo vadis a polonezului Henryk Sienkiewicz.
Așadar, dragi politicieni, cel puțin în zona virtuală, sunteți niște forme fără fond. Quo vadis?
