Istoria este suma poveștilor noastre, ale celor ce mergem pe calea ce duce de la ceea ce suntem la ceea ce trebuie să fim. Poveștile frumoase sunt într-adevăr cele scrise cu degetul lui Dumnezeu, cele care răspândesc frumusețea strălucitoare a luminii celei neapuse și care dăltuiesc în carnea istoriei amprenta admirabilă a spiritului. Citește Știrea

Orbi înaintea Vieții adesea suntem toți. Avem numai impresia că vedem și că știm totul, numai și numai pentru că se reflectă în ochii noștri fragmente ale realității ce par adevărate. Citește Știrea

“CE ESTE OARE Omul CA SĂ-ȚI AMINTEȘTI DE EL?” se întreaba, cu multă vreme în urmă, psalmistul! Într-adevăr, ascunsă de ideologii sau de diferite crezuri, de interese sau de patimi, valoarea ființei umane pare greu de intuit, mai cu seamă în societatea noastră cu multe accente superficiale, în care, cel mai adesea, omul este redus la un simplu număr de statistică. 

Ce este oare omul? O întrebare pe care Duminica Sf. Cruci, a treia din Postul mare pare să ne-o lumineze. Omul este ființa cea mai iubită de Dumnezeu, pentru care El nu a pregetat să se înomenească, să se lase torturat, crucificat și omorât, pentru ca apoi să învieze. Crucea este răspunsul lui Dumnezeu la întreaga suferință umană, care ne arată cât de mult valorează în ochii Lui. Ne iubește atât de mult încât nu ne lasă în nicio suferință și umilință, în nicio părăsire și eșec, în nicio problemă a vieții noastre, nici chiar în moarte.

Murind pe Cruce a recuperat moartea și suferința și a făcut din ele porți spre cer, arătându-ne că nu este ceva în lumea aceasta, în niciun timp și niciun loc în care El să nu fie prezent. Mai mult, Crucea Lui ne arată că în mod cert crucea noastră, a fiecăruia, este parte a Crucii Lui, că, deși, adesea, tot ceea ce este curat și sincer, ceea ce iubim, trece prin Cruce pentru a se înveșnici și că suferința asumată devine poartă spre Înviere.

Răsăritul creștin cunoaște întotdeauna Crucea biruitoare, Crucea Învierii, Crucea ca semn al iubirii neînvinse a lui Dumnezeu pentru om și care ne arată pururi că cele cerești și cele pământești unite în Hristos, Dumnezeu și Om, prin credință se unesc și în noi, iar ceea ce pare că ne doboară, ne chinuie și ne omoară, devine instrument al îndumnezeirii noastre.

Bine, bine, ați putea spune, vorbe frumoase! Dar, unde este El în suferința, în neputința, în boala și în disperarea mea? Unde? În tăcerea lacrimilor, cu ochii ațintiți la Crucea Lui, vom descoperi că tot El este și pe crucea mea, cu mine și pentru mine. El nu lasă, nu uită, nu părăsește, nu fuge și mai ales nu este nepăsător! Pe suferința și spaima întregii lumi El este crucificat. El suferă cu toți cei năpăstuiții care suferă în sărăcie, pe un pat de spital, în închisoare sau în singurătate. Nevăzut, dar sigur, în mod clar evident este acolo. Pentru că da, ne preferă pe fiecare dintre noi cu o iubire infinită, ne iubește, este Părintele care nu-și lasă copiii niciodată! Căci Scriptura ne reamintește că numai El este Cel ce este!

Pe de altă parte, El ne arată și cum trebuie să fie liderii noștri, primii care să se sacrifice, primii care să iubească, primii care să ajute, primii care să fie alături de cei în nevoi, primii la a sluji. Căci, este extraordinar să trăiești viața, darul Acestui Dumnezeu impresionant, care nu pregetă să ne surprindă în permanență, cu iubirea și cu binele Său!

Un Dumnezeu mai mare decât noi și păcatele noastre, mai mare decât noi și neputințele noastre, un Dumnezeu crucificat, care a murit și a înviat!

___________________

Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște

Bună și frumoasă, creată de Atotînțeleptul Dumnezeu, lumea noastră este plină de har și are în ea, în orice lucru mare sau mic, prezența Celui ce este. Ca spațiu al viețuirii noastre, ca loc al prezenței Lui, mapamondul cunoaște teribila și adesea nevăzuta luptă cu răul, tainice conflagrații din care binele iese mereu învingător. Dar, lumea este și spațiu al vindecării noastre întru nemurire și loc al învățării noastre întru îndumnezeire.

Cu toate acestea, mulți slăbănogi ai vremurilor noastre umblă nevindecați prin ea, căutând tămăduire chiar și prin ceea ce nu știu sau prin ceea ce fac. Pe toate palierele societății noastre vedem cum acești slăbănogi își strigă vindecarea în limbajul bolii sau al răului, dar cu disperare, așteptând cumva, ca-n Evanghelie, ca măcar patru prieteni sau milostivi impresionați de ce li se întâmplă să-i aducă înaintea Celui ce toate le poate vindeca.Mulți dintre aceștia, care din pricina răului bolii ce-i bântuie fac rău, doresc sincer vindecarea și cu toții au nevoie, nu de rău, nu de răzbunare, ci de mila și de ajutorul nostru. Pentru că înaintea bolii și a suferinței trebuie să dăm mărturie de solidaritate și de filantropie.

De regulă, în lumea noastră, omul suferind de orice boală, spaimă și traumă, reală sau imaginară, adesea este ridiculizat și batjocorit, ori neglijat și neinteresant. Dar boala lui trebuie să devină o ocazie specială de manifestare a prieteniei, solidarității și bunătății noastre, a comuniunii și a unității, pentru a aduce spre vindecare Domnului acest mădular bolnav al Trupului Său, iar, apoi, pentru cel bolnav este o ocazie de năruire a acelei carapace cu care s-a închistat față de tumultul lumii. Bolnavi și obosiți, împovărați și neputincioși venind înaintea Tatălui ceresc, întotdeauna vom pleca cu un câștig, cu o împlinire, vindecați și încredințați de puterea iubirii Lui.

Slăbănogii vremurilor noastre bat drumurile contemporaneității cu înfrigurare căutând adesea cu lupa prieteni care să-i scoată din necaz. Chiar răul pe care-l fac unii dintre aceștia este numai un strigăt de neputință și de ajutor, o încercare de a atrage bunătate, iubire și solidaritate. Și dacă ne uităm cu atenție la slăbănogii mai mari sau mai mici, mai afectați sau mai evidenți, îi vedem peste tot, chiar și în locuri de unde conduc destinele comunităților. 

Ceea ce însă le lipsește lor și de multe ori nouă tuturor este iubirea, milostivirea, bunătatea și solidaritatea. Uităm prea ușor că avem mare nevoie unii de alții, că pentru a ajunge la El, trecem prin aproapele, că pentru a merge mai departe, avem nevoie de tovarăși de drum. Dacă-i vedem, dacă-i recunoaștem, avem o mare și dumnezeiască datorie: aceea de a-i ajuta, de a sparge acoperișul istoriei și a-i înfățișa spre vindecare Doctorului sufletelor și al trupurilor noastre, pentru ca vindecându-se ei, să ne tămăduim și noi, de neputință, de insensibilitate, de lipsă de iubire și de nesolidaritate.

Cândva, demult, bătând drumurile istoriei noastre, Cel ce este ne-a arătat că fiecare om reprezintă ocazia potrivită, fericită și unică de a-L întâlni pe El.Pe scara Postului cel mare, să ne deschidă Domnul ochii să-L vedem!

___________________

Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște

Trăim, ne bucurăm , ne temem, ne înfiorăm, ne minunăm, mergem pe drumurile vieții, făcând alegeri la tot pasul, înaintând zi de zi în aventura fabuloasă a existenței noastre. Citește Știrea