Una din marile virtuți ale omului este smerenia, adică acea putere de a se vedea așa cum este, cu păcatele și cu virtuțile sale, dar mai ales, a ști ce să facă pentru a se îndrepta.

Dacă privim cu onestitate în lumea noastră, am vedea cu destulă ușurință numeroși semeni slăbănogiți de boli, de alții sau de situații mizerabile. Am vedea mulți slăbănogiți care nu au prieteni care să desfacă acoperișul lumii, lăsând să zboare către Cer rugăciunea iubirii și a solidarității, ci se mulțumesc să facă totul pentru a-i slăbănogi ei pe alții, pentru că nu doresc să scape de nefericirea ce-i bântuie, ci dintr-un spirit de solidaritate înțeleasă pe dos ar dori să-i facă pe cât mai mulți ca ei, perpetuând răul, idolatrizându-și starea și mai ales descoperindu-se judecători ai aproapelui, împărțitori de dreptate, așa cum o văd ei, strâmbă și mai cu seamă pururea cârtitori.

Îi recunoașteți cu ușurință pe rețelele de socializare, acolo unde caută nod în papură oricui, unde se cred vocea adevărului și stâlpii dreptății, uitând sărmanii că ei trebuie să caute vindecare, nu să împroaște cu neputința lor spațul public.

Desigur, se cred importanți, se cred mari, se cred justițiari, dar nu sunt decât numai niște slăbănogi rămași fără prieteni care-i să-i ajute să iasă din labirintul oglinzilor propriului ego și să ceară vindecare. Pentru că nu a fi slăbănogit, adică bolnav de ceva este o mare problemă, ci a nu căuta vindecare! Iar, dacă de îmbolnăvit ai mai multe șanse să te îmbolnăvești singur, de vindecat, în niciun caz nu vei putea singur. Ai nevoie de prieteni, fideli, jertfitori și iubitori care să creadă în tine contra oricăror valuri de ură și de întuneric ce te asaltează, care să-ți fie alături, care să te ridice pe patul încrederii lor și să te poarte către Cel ce Singur poate vindeca orice și mai ales poate ierta totul. Spre aceasta trebuie orientată orice bună zbate, spre prietenie, spre dăruire și spre vindecare! Altfel, slăbănogeala va rămâne închisoarea propriei libertăți și semnul falimentar al lipsei de iubire, de prieteni și de sens.

Să mulțumim Bunului Dumnezeu pentru prietenii pe care-i avem, pentru cei puțini și sinceri, cu inima alături mereu de noi și gata de a sparge orice acoperiș ne-ar separa de bucuria vindecării!

Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște

Atacată, agresată, distorsionată, negată sau luată în râs, despre care adesea ai citit în presă sau pe unele conturi de facebook, mai ales în perioadele de post sau în apropierea marilor sărbători și totuși biruitoare, strălucitoare, mereu seducătoare și interesantă și mai ales adevărată.

Te întrebi despre ce-ți vorbesc? Îți vorbesc despre credința mea! Și a ta și a celor de acolo și a celor de aici. Despre Ortodoxie, despre lumina adevărului ce strălucește cu putere, izbucnind din Răsăritul Cel de Sus spre a lumina întreaga lume. Pentru că astăzi este Duminica Ortodoxiei sau a biruinței Ortodoxiei contra tuturor acelora care au încercat de-a lungul timpului să o distrugă sau măcar să o limiteze, fie prin puterea coercitivă a forței, fie prin intermediul deformărilor, a devierilor de la adevăr, a ideologizării sau a neînțelegerii ei autentice.

Poate te întrebi, asemenea multora cărora nu le place ceea ce este ortodox sau românesc, ce este Ortodoxia și de ce ținem atât la ea? Răspunsul este simplu: pentru că este credința care vine de la Mântuitorul Hristos, prin Sfinții Săi Apostoli, traversând veacurile și păstrând în mod fidel și nealterat adevărul de credință așa cum ne-a fost el încredințat de Dumnezeu. Este credința care a stat la baza edificării civilizației creștine răsăritene, fundamentată pe credința în Înviere, dar și pe nevoia îndumnezeirii omului. Lumina ei fascinantă, izvorâtă din lumina pururi neapusă a Celui ce ține toate a creat o cultură uimitoare.

Civilizația răsăritului ortodox valorizează viața ca dar dumnezeiesc, calitatea noastră a oamenilor de ființe create de Dumnezeu pentru a găsi în toate ale Lui veșnicia, persoane deschise spre comuniune care valorizăm libertatea, responsabilitatea și demnitatea ce ne-au fost oferite. Iar, frumusețea extraordinară a Răsăritului ortodox o vezi, atât în fascinantele scrieri ale Părinților Bisericii de limbă greacă și nu numai, dar și în literatura, muzica și arta acestui magnific spațiu, strălucind de neapusa Lumină a Bunului Dumnezeu. Este ceea ce nu auzi la televizor și nici nu citești în presă, ori pe rețelele de socializare, pentru că majoritatea încearcă acolo să te facă să te îndoiești de propria ta identitate, să-ți urăști credința, considerând-o învechită și retrogradă, de parcă s-ar putea învechi adevărul ce este dăruit de Cel pururi veșnic și neschimbabil!

Este vorba despre acea frumusețe zăgăzuită în inima ta, român botezat ortodox, acea minunăție care izbucnește și îți fură adesea lacrimi, mai ales când din nevoi de tot felul, ori aspirații, ai plecat din țara tara ta, din casa părinților tăi, departe, foarte departe. Iar, mirosul de tămâie, ori sunetul magnific al psalmodiei ortodoxe îți va fi adus aminte de multe ori de acea frumusețe a copilăriei, când dis de dimineață ai mers cu bunicii sau părinții la împărtășit. Iar, acea bucurie, încriptată în sufletul tău nu ți-o va lua vreodată cineva, ci-ți va aduce aminte mereu de bucuria credinței tale.

De aceea, astăzi, îi pomenim pe toți cei care au apărat Ortodoxia chiar cu viața lor și ne gândim la fidelitatea noastră spre adevăr și la nevoia de a ne aprofunda identitatea ortodoxă, comoara noastră ce vine de la Domnul, neschimbată și nealterată.

Astăzi, odată cu pomenirea triumfului Ortodoxiei contra tuturor celor ce au oprimat-o, ne aducem aminte și de părinții, moșii și strămoșii noștri care ne-au transmis comoara credinței și de faptul că ceea ce dă sens vieților noastre este numai și numai credința.

Să ne dăruiască Dumnezeu, mereu, acea bucurie a credinței înnoitoare, rodnică și care schimbă din temelii vieți, oameni, istorie și comunități!

Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște

În fuga teribilă după sens prin toate cotloanele lumii, adulmecând veșnicia, dar neurmând-o mereu, omul încearcă să-și potolească foamea și setea după Dumnezeu cu tot felul de surogate. Se poticnește în agonisire, se blochează în a avea, în a judeca, are impresia că un hobby sau cariera, ori o ideologie reprezintă totul și astfel moare înainte de a muri îngropat în false speranțe și ancorat în terenul mlăștinos al iluziilor.

Comoara supremă a vieții noastre este, fără îndoială, iubirea. A lui Dumnezeu pentru noi. A noastră, cât o reflectă pe a Lui. Iar, una din formele concrete ale ei, este iertarea. Adică cel mai practic exercițiu de iubire.

Iertăm și asta ne apropie de Creator, iertăm, nu pentru că facem un favor neapărat cuiva, ci pentru că ne eliberăm de inutile poveri și mai ales pentru că lăsăm să transpară prin noi ceva din lumina aceea neapusă. Desigur, veți spune, dar cum să-l iert eu pe acela care mă urăște atât de mult? Pe cel ce mă tratează cu aroganță și dezinteres sau pe cel ce mă ponegrește necontenit, uitând să-și vadă de ale lui și blocându-se în ale mele? Sau, îl iert, dar nu-l pot uita și cu prima ocazie îi voi răsplăti la fel! Toate sunt soluții ale unor minți chinuite de neprofunzime și de propria egolatrie.

Îl iert pe cel ce-mi face rău chiar dacă nu-și cere iertare, chiar de nu vrea, chiar de continuă să fie rău, chiar de va posta tampenii pe facebook și va zidi realități false, în pofida totalului său dezinteres spiritual, îl iert! Pentru că nu vreau să împart cu el povara urii! Pentru că nu vreau să fiu la fel de rău ca el! Pentru că nu vreau să-mi las viața stăpânită de fantasmagoriile lui. Adică, ies din jocul lui. Îl las pe el să se lupte cu propriul rău, de care, dacă nu se eliberează, îl va distruge și aceasta va fi pedeapsa pe care și-o alege singur. Îi las ura lui ca cea mai mare comoară a lui, daca așa vrea. Și să fie aceasta numai între el și Dumnezeu. Poate va găsi o cale pentru a-i susține eliberarea.

Dar, astăzi, înaintea începutului Postului Învierii Domnului, pe calea asceților mergând, vă asigur, nu mai am dușmani și adversari, pentru că îmi iubesc aproapele și atunci dacă ei nu consideră la fel, singura tristețe a neîmplinirii rămâne la ei.

Vă sfătuiesc să faceți la fel!

Iubiți-vă dușmanii și ei vor dispărea. Iar, de vor continua să vă facă rău, nu vă temeți, fiind al lor, va merge în mod sigur înapoi, la ei!

Să iertăm cu discernământul iubirii și cu măsura Lui, asta învățăm din pericopa evanghelică de azi!

Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște

Fie că îți arunci un ochi pe telefon privind la ultimele știri on line, fie că deschizi televizorul sau pur și simplu interacționezi cu vreun cunoscut, vei constata că ceea ce pare a domina realitatea contemporană este aplecarea teribilă spre a judeca, spre deosebire de copii, care au, încă, inocență și nu o fac. Adulții nu stau mult pe gânduri și, fără a se preocupa de altceva, pare că cel mai ușor este să devină judecători unii față de alții.

A judeca pare astăzi cel mai lejer exercițiu antropologic, cea mai simplă poziționare față de multitudinea de informații ce abundă în spațiul nostru cotidian. Pe lângă faptul că este un mare consumator de energie sufletească, este și păgubos acest obicei care năruiește reputația, imaginea și încrederea unui om, la distanță de un clik. Pentru că o informație nu este întotdeauna în mod cert bine intenționat difuzată.

Poate fi 90 % adevărată și numai 10% falsă și totuși distruge un om și munca lui de o viață, pentru că de regulă oamenii nu sunt obișnuiți, nu au exercițiul și mulți nici capacitatea de a privi dincolo de perdeaua de cuvinte primară pentru a decripta adevărul. O vorba aruncată aiurea de unul strică prietenii, distorsionează relații și transformă uneori comunitatea într-o masă amorfă de judecători necruțători.

De altfel, avertismentul Mântuitorul de a nu judeca pentru a nu fi judecați și acela că măsura cu care noi judecăm pe alții va fi măsura cu care noi vom fi judecați, tocmai la această realitate se referă.

Nu să fim judecătorii unii altora ne este vocația, ci să colaborăm, să fim solidari, să ne ajutăm, să ne sprijinim și de ce nu, să ne iubim! Să ne manifestăm ca o comunitate, în comuniune și nu să fim o adunătură de judecată, un grup neidentificat profesional de judecători cu vocație virtuală, fulgurantă și tranzitorie!

O altă constatare tristă este cea referitoar la faptul că semenul nostru ne este cel mai aprig și nemilos judecător pentru faptele noastre reale sau pentru cele numai imaginate de el.

Sunteți curioși nu? La ce acuze mă refer? Păi, simplu, la orice îi trăsnește unuia sau altuia prin cap, amețit de gloria de judecător, născut, nu făcut, gata de a vedea orice pai din ochii aproapelui și a neglija propria bârnă! De fapt, aici este cheia, dacă ne-am judeca mai puțin unii pe alții, dacă am fi precum copiii, ne-am respecta și ne-am aprecia, dacă am avea mai multă încredere și dacă am fi preocupați de chestiunile cu adevărat urgente și majore ale lumii noastre, s-ar transforma în bine chipul comunităților noastre și al nostru, al fiecăruia.

Să nu uităm că Îi atribuim lui Dumnezeu calitatea de Suprem Judecător, dar El nu este nicidecum asemenea unui judecător omenesc. Dreptatea Lui este întotdeauna milostivirea și iubirea Lui. Iar, El nu are nici-o umbră de părtinire, răutate sau interes, ci este ca un Tată Atotmilostiv pentru fiecare dintre noi, fiii și fiicele Lui, copiii Lui.

Dacă am fi judecători în stilul Lui am fi numai și numai iubire și milostivire și nimic altceva, dar din nefericire, unii preferă să fie judecători de tipul celor ce condamnă la alții, pe drept sau nu, ceea ce îi sperie la ei, ori știu că-i domină!

Mila și iubirea sunt mai mari întotdeauna decât dreptatea, oricare ar fi ea!

Judecata lui Dumnezeu înseamnă vindecarea de orice rău, a oricărei traume și luminarea cu iubire totală a întunericului ce nu ne dă pace.

Judecata Lui este Iubirea Lui! Să încercăm, pe cât se poate, să fim ca El!

Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște

Asemenea fiului risipitor, unii frați s-au înstrăinat de bine, de frumos și de iubire, alegând să-și fie propriul reper în viață, unde și-au clădit falsa și gogonata imagine de oameni demni și înțelepți, patri(h)oți și profund preocupați de binele public, mimând cinstea și slujirea comunității. Nu-i găsiți? Nu i-ați identificat rapid pe acești risipitori de nimicuri? Nu e nici-o problemă! O puteți face oricând sunteți dispuși la a privi cu mai multă atenție spațiul public. Și atunci lesne îi veți vedea.

Unul, mereu finul marelui naș, altul paznic al magaziei de șervețele a nu știu cărei bărci plutind pe marea spumegând a vreunei psiho-furii, altul prieten bun de mese apropiate, la fel de valoros ca Iuda în întunericul nopții… și tot așa. Maeștri ai înșelăciunii, sporovăitori de istorii distorsionate, păcălitori la drumul mare și apucători de căi curbate.

Ce au risipit cel mai mult?

Cuvântul-marele dar al Logosului dumnezeiesc, expresia intimității noastre umane și mijlocul desăvârșirii noastre specifice, bogăția vieții și moștenirea pe care o vom lăsa generației următoare.

Au risipit încredere și speranță, iubire – neiubind și căi spre esență, rătăcind pe drumuri marginale.

Știu, veți zice că s-ar putea întoarce ca fiul cel din parabolă. Așa e! Dar, s-ar putea, dacă ar dori! Dar (încă) nu o face!

Tatăl ceresc ne așteaptă pe toți, pe unii mai devreme, pe alții mai târziu, risipind iubire din belșugul bogăției Sale, niciodată epuizabile!

Întoarcere grabnică lor și pace cu iubire tuturor!

Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște

Cu bune și cu rele, cu bucurii sau greutăți, viața noastră este o poveste pe care o scriem cu pana minții noastre, mișcată de emoția inimii. De-a lungul acestui parcurs întâlnim oameni și traversăm evenimente, înfruntăm obstacole și biruim vremurile, dar ceea ce este cu adevărat important se constituie din atitudinea pe care o avem și din prezența celor cu care relaționăm. A ști să fii prezent în viața ta și în relație autentică cu cei de lângă este cheia vieții. Ceea ce ne marchează istoria este aceasta înlănțuire de prezențe și felul în care ne raportăm la ele.

Astfel, frumusețea și demnitatea vieții sunt coloanele fundamentale ale existenței noastre, absolut necesare și doribile mereu. În această perspectivă, cu siguranță că apar adesea și întâlniri neesențiale, tentații nefolositoare și tâlhari ai bunului simț care fac totul pentru a exagera amănunte și lucruri nesemnificative, făcând din ele un pat procustian al interpretării propriei realități și o lentilă a adevărului (lor), dar cu ifose de sentințe morale universal valabile și infailibile.

Astfel de figuri triste și de cotropiți de întuneric vedeți cu ușurință daca vă uitați în jur cu atenție, ori dacă citiți pe Facebook la unii sau la alții. Din nefericire pentru ei, aceste prezențe estompate și caricaturi ale prezenței, adesea se cred repere morale și modele de integritate. Iar, unii chiar îi văd, in mod fals, așa.

Adevărul este că dacă privești cu atenție, vei vedea că dincolo de ură, răutate, dorință de îmbogățire, neputință și superficialitate nu au nimic. Cu cât le lipsește mai mult esența, cu atât gălăgia pe care o fac este mai mare!

Lor le dedic un gând de compasiune pentru starea lor jalnică și pentru înșelarea în care se află. Teribilă sclavie! Le amintesc și că Domnul ne așteaptă în speranțele noastre, ne mângâie în disperare și necaz și ne iubește în toate!

Toată viața noastră este astfel un timp al întâlnirii cu sacrul, cu acel mister cutremurător și fascinant al existenței ce ne oferă bucuria de a trăi! Acestei prezențe, Îi încredințăm toată viața și speranța noastră!

Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște

Sinceritatea, autenticitatea și naturalețea vieții sunt, în mod cert, virtuți acceptate de aproape toate culturile lumii. Pentru că este cel mai frumos să vezi ființa umană manifestându-se drept și corect, adevărat și firesc, așa cum o florile câmpului cresc și ne bucură privirea.

Citește Știrea

La unii politicieni a devenit o modă să răspundă extrem de superficial și populist la chestiuni serioase, doar din dorința de a puncta politic și de a câștiga pe emoția populară. Am citit recent cum senatorul Dragoș Popescu declamă pe facebook un text cu pretenții de adevăr, corectitudine și adecvare în care ține să-și justifice neparticiparea la evenimente firești și frumoase de pe plan local, doar pentru că sunt pe bază de ,,invitații speciale,, și publicul larg nu ar avea acces! Râs și groază! De parcă, dacă s-ar vinde toate locurile pe bază de bilete ar putea intra toți doritorii. Sau de parcă evenimentele nu sunt transmise în direct pin intermediul facebook-ului, ori a televiziunii! Desigur, chiar și de ar fi accesul gratuit pentru toate locurile tot nu ar putea mulțumi pe toți.

Domnul în cauză spune că preferă să lase ca locul său să fie oferit unei persoane care să se bucure cu adevărat de spectacol, de parcă domnia sa nu poate sau nu vrea să se bucure! Nu aș fi făcut această lungă introducere dacă nu ar fi fost vorba despre un reprezentant al poporului și invitația pe care Arhiepiscopia i-a oferit-o pentru Concertul Extraordinar de Colinde din această seară nu ar fi refuzat-o.

Poate că nu a vrut să știe că în sală au fost invitați numeroși credincioși, concertul a fost transmis pe facebook, iar invitația îi era oferită tocmai pentru a-i readuce aminte de valorile noastre creștine și românești pe care unii din barca ideologică a domniei sale le cam uită! Acest spectacol se adresează tuturor, oamenilor simpli, în simplitatea inimilor lor, dar și aleșilor poporului, indiferent de slujirea socială sau profesională, iar faptul că s-a apelat la utilizarea invitațiilor nu trebuie considerat decât o formă de a promova astfel de valori în rândul a cât mai multor categorii de oameni, cu responsabilități publice sau nu, ca semn de comuniune între toți cei ce cred în Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos. Pentru a-i răspunde în continuare, meționez că gestul nostru de a permite accesul la concert numai pe bază de invitație nu este o discriminare, ci este o măsură pentru a nu se întâmpla ca la alte concerte cu intrare liberă, unde au rămas foarte mulți oameni în afara sălii, deoarece nu mai erau locuri.

De asemenea, cred că toți suntem speciali, de la vlădică la opincă, toți suntem valoroși, iar concertul din această seară a fost un semn al comuniunii, dincolo de orice ne-ar putea separa. Desigur, mai sincer ar fi fost ca domnul în cauză să spună că are alte probleme de rezolvat pentru că se află în slujba cetățeanului sau că se uită la finala cupei mondiale de fotbal! L-am fi înțeles, l-am fi scuzat onorabil!

Mai cred că este o sfidare la adresa Bisericii, a sărbătorii și a acestui concert de colinde să refuzi participarea în numele unui populism ieftin.

Sper măcar că domnul senator a văzut concertul pe facebook!

Am reținut că va refuza orice invitație pe care o va primi, însă noi vom fi perseverenți.

Cu Dumnezeu înainte!

Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște

Cine observă cu atenție realitatea nu are cum să nu vadă că adevărata problemă a lumii noastre, dincolo de toate cele constatate de experți, este strâmbătatea sufletului. Oameni ce se vor din nou mari sunt chinuiți de micimea sufletului lor ce izbucnește în tot ceea ce ei fac! Sufletele mici chinuite de aspirații mari, gârboviți de neputința de a-și depăși condiția oricâte ifose ar adăuga expresiei lor cotidiene.

Și chiar de-și drapează calea vieții cu bune intenții, și chiar de-și ascund după vorbe bine meșteșugite intențiile, rămân tot oameni mici și la „stat și la sfat”, cuceriți de neimportanță, bântuiți de dorințe mai mari decât puterea lor. Nu credeți? Uitați-vă bine în jur! Și-i veți vedea. Eu am văzut de curând un astfel de personaj care dădea lecții tuturor despre cum se face, cum se rezolvă, cum le știe el pe toate, dar mai ales amenințând că încă „nu a (re)venit vremea lui”.

Deși, suferința lor e sufletească, spirituală, cea mai mare problemă o au tocmai aici, pentru că nu doar că nu recunosc ceea ce nu le dă pace, dar atacă fără încetare tocmai ceea ce le-ar putea aduce vindecare, adică Biserica și cele spirituale, crezându-se atât de înțelepți, încât ignoranța a devenit lauda lor! Sigur, sunt vrednici de plâns! Ochi au și nu văd, urechi au și nu aud! Și-ar fi de ajuns să recunoască! Și-ar fi de-ajuns să ceară ajutor! De atâta timp însă, prăbușiți în neputințele lor, cu furia învinsului atacă, sperând că și alții vor cădea în condiția lor.

Aflați în fața mântuirii nu văd și nu simt. Și, totuși, salvarea este mai aproape de ei ca oricând. Un cuvânt numai și totul s-ar schimba. Și cei de aici și cei de mai departe, cuprinși de duhul gârbovirii sufletești însă nu simt și nu văd, nu aud și nu cred. Aici este singura lor mare vină! Restul, numai cauze colaterale ale răului! Speranța că se vor vindeca? Cu siguranță! Și ei ca să scape și noi ca să nu-i mai auzim urlând neputințele în ponegriri și să nu le mai vedem schimonoseala gârbovirii de pe fețe tot încercând să o transforme în zâmbet lingușitor și fals.

Că Dumnezeu lucrează în permanență e o certitudine! Că dorim vindecarea celor neputincioși, e o realitate!

Că se va întâmpla, sperăm!

Dumnezeu le va rândui pe toate, cum știe, când va dori!

Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște

Un eveniment public petrecut săptămâna aceasta m-a făcut să scriu câteva rânduri, impresionat fiind de extraordinara organizare, implicare și maturitate a tinerilor care au preluat frâiele unor instituții.

Tinerețea este vârsta reală a lumii și vocația spre care suntem mereu chemați! Indiferent de vârsta trupului, cea a sufletului trebuie să fie mereu aceea a tânărului entuziast angajat în a birui provocările istoriei și a-și împlini propriul destin, chiar dacă unii puțin trecuți de vârsta maturității nu vor să înțeleagă și caută soluții să pună bețe în roate celor tineri!

În discursul public, în ceea ce citim, vedem sau auzim cu ajutorul noilor mijloace de comunicare socială, adesea, din nefericire observăm repetată parcă până la saturație o concluzie cu aparențe înțelepte, dar falsă din temelii: noi v-am făcut ceea ce sunteți! Este parcă strigătul disperat al acelora îmbătrâniți în neputințele vieții și doborâți de vicisitudinile istoriei, care uită că trebuie să înțeleagă că timpul le-a trecut și că e vremea altora acum! Este vocea acelora învinși de povara păcatelor lor și care uită că fiecare generație are șanse egale și echitabile înaintea vieții.

Adesea, generațiile mai vechi sunt cele care complică existența tinerilor și uită că în privirea lor curajoasă și entuziastă se vede cel mai frumos lumea. Dar și că puterea lor de a învinge este mereu mult mai mare. Tânărul exprimă cel mai bine puterea, dăruirea și angajamentul de a pătrunde cotloanele existenței pe care Domnul Însuși ni le-a arătat. E adevărat însă și că tinerii trebuie să învețe din experiențele celor mai maturi, dar luând numai ceea ce este bun și nu toxic. Iar experiența acestora trebuie mereu folosită!

Pe drumurile vieții, El Domnul Cel pururi tânăr a întâlnit tineri pe care umbra morții dorea să-i înghită atunci când multe mai aveau de spus. Fiica lui Iair, o copilă total nevinovată de nimic, ori fiul văduvei din Nain sunt numai două mărturii că Cel ce este Stăpân al timpului și al Vieții nu îngăduie așa ceva și învie chiar și din morți.

Este un semn peste secole că Domnul Cel Mare și Puternic este mereu de partea tinerilor. Este Apărătorul fiecărei tinere generații. Este Cel ce îi sprijină și-i ajută. Este Cel ce ne îndeamnă să investim încredere totală în ei.

Trebuie să le oferim tinerilor noștri o lume cât mai frumoasă, cât mai dreaptă și cât mai bună, eliberată de spaimele și ipocriziile unora îmbătrâniți în rele, de neputințele și neîncrederea lor și mai ales de neiubirea și disperarea ce îi ține prea mult în sclavie!

Să nu uităm că Domnul nostru este și Domnul lor și că El nu lasă niciodată la greu, este mai prezent în furtunile vieții, pentru că este Soarele lumii și al istoriei noastre!

Să nu uităm că Cel mereu tânăr de zile, Prietenul și Inspiratorul lor, al celor tineri, nu i-ar lăsa în mortale capcane niciodată, fără ajutor!

Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște

Dacă istoria vieții noastre ar fi un mare album foto și din când în când l-am deschide și ne-am uita prin el, am vedea, cu teribilă nostalgie, chipuri și evenimente, întâmplări și momente ce ne-au umplut viața, dar care au rămas vii în inimile noastre. Chiar dacă unii din cei de acolo nu mai sunt printre noi, ci au plecat dincolo, în fabuloasa veșnicie, totuși, fire nevăzute și puternice ne leagă încă de aceștia, amintindu-ne de bucuria și de plinătatea prezenței lor.

Astăzi este una din acele zile în care-i pomenim pe ei, cei plecați în veșnicie, dar niciodată din inimile noastre. Este o zi de celebrare a prieteniei, a recunoștinței și a tot ceea ce ne leagă de ei, dar și un timp de reuniune și de comuniune în inima cea mare și iubitoare a Tatălui ceresc, prin rugăciune. Chiar de nu mai sunt fizic cu noi, ci numai prin iubire, totuși, prin viața și chiar prin absența lor ei ne îndeamnă să prețuim clipele trăite, să ne bucurăm de fascinanta realitate a prieteniei, să iubim, să fim mereu mai buni ca ieri și să ne umplem inimile numai cu bine, bucurie, bunăvoință și dăruire.

Adică, cu ceea ce rezistă trecerii spre Dincolo. Cu singura comoară pe care o putem lua cu noi – iubirea și numai iubirea. Pentru că suntem numai cât iubim și ce iubim se face scară spre cer, iar iubirea este singura bogăție pe care nici măcar moartea nu o poate răpi, strica sau altera!

Da, astăzi este o celebrare a iubirii, a iubirii pentru cei ce au plecat dincolo fără să părăsească o clipă sufletele noastre. Este o zi a pregustării acelei neînserate lumini, o zi de bucurie a regăsirii în comuniunea credinței, o zi de întâlnire cu cei ce sunt pururi vii, o zi de amintire frumoasă și tandră.

Părinți, bunici, soți sau soții, prieteni, ori cunoscuți… cu toții sunt astăzi mai prezenți spiritual decât au fost ieri, pentru că ne gândim la ei și-i pomenim în rugăciune, înaintea Domnului care este numai iubire, pe ei, pe toți cei plecați mereu mai devreme, mereu când nu ne așteptam, mereu când credeam că nu se poate.

Au plecat, dar nu ne-au părăsit! Au plecat, dar au rămas în iubirea și amintirea noastră, în sufletele și în viețile noastre!

Să ne împărtășească tuturor, Bunul Dumnezeu, bucuria comuniunii intense și înțelepciunea de a fi mereu pururi vii prin iubire, dăruire și bunăvoință! Veșnică să le fie pomenirea, din neam în neam!

Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște

Dacă vei privi atent la realitatea lumii noastre, cititorule, vei observa că adesea răul și întunericul par să domine, să biruie și să transforme în praf totul!

Războaie și conflicte, nemulțumiri, lipsuri și neadaptări, boli și dezechilibre, gratuite fapte nedemne, cuvinte aruncate fără demnitate și câte și mai câte, …toate bântuie lumea noastră. Răul pare a fi mai puternic și mai sofisticat, cu un pas înaintea noastră, dorind parcă să ne ducă în sclavia aceea în care ținea, departe de civilizație, în locuri pustii și în morminte, pe mulți din vremea Mântuitorului. Tensiunea, conflictul, neînțelegerea, toate par a fi la ordinea zilei.

Un ținut al Gherghesenilor extins ne dă impresia că a devenit lumea noastră. Și, totuși, așa să fie? La prima vedere, da! Dar, dacă privim în profunzime, deloc! Cel ce a potolit marea și a certat vânturile, Cel ce a eliberat mereu, iară și iară, omul din sclavia răului, continuă să o facă și astăzi. Și încă cu mare putere!

Privim la unele derapaje sau contradicții ale tinerelor generații și ne îngrijorăm. Dar, uităm că Duhul care a călăuzit fiecare generație, se află și astăzi în mijlocul lor și că nu-i lasă să piară, ci-i conduce la tot adevărul.

Cât privește temerile, spaimele și îngrijorările noastre, care poate până la un punct sunt legitime, să nu uităm că Dumnezeu în care noi credem este Domnul istoriei, Stăpânul absolut al lumii și că nimic nu-i poate înfrânge voința și puterea! Răul știe să se plece în fața binelui, știe că nu are nicio șansă de biruință, mai rămâne numai ca și noi să ne încredințăm de aceasta.

Indiferent cât de negru pare cerul de la un moment dat să nu uităm, după furtună, întotdeauna, răsare acel Soare strălucitor, cald, frumos și biruitor! Răul niciodată nu are cuvântul decisiv în viața noastră! Răul nu poate învinge niciodată! Binele este covârșitor mereu!

Să fim următori ai binelui, dătători de speranță și luminători ai oricărui întuneric, cu Domnul în suflete!

Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște

Știri de tot felul, vești și zvonuri, bârfe și tensiuni, conflicte și războaie, toate au în centrul lor omul și preocupările sale, iar veacul nostru a debutat în forță, celebrând parcă puterea de distrugere și de oprimare a omului, sub presiunea a tot felul de ideologii, care mai de care mai mortale.

Oriunde am întoarce privirea, vedem parcă destui dintre aceia care vânează inima și rostul omului, gata de a-l prinde la cotitură și a și-l face pradă de mare preț.

În plasa cuvintelor meșteșugite, ori cu arcul bunelor intenții, mulți țintesc sufletul omului, gata în a-l prinde și a-i oferi, cu de-a sila, raiuri de toate culorile și categoriile, de la negru la roșu, trecând prin toate extremele și fabulațiile ideologice. Mari vânători și pescari într-ale umanității, răpitorii de ocazie folosesc cuvântul dres cu aparente sentimente pentru a-l prinde pe cel ce este interlocutor divin și cel mai iubit din univers.

Dar, într-atâtea curse și capcane, oferte aparent de nerefuzat și de neratat, există totuși Singurul Mare și Adevărat Pescar, Cel ce pescuiește nu pentru a distruge și a tortura, ci numai pentru a da viață și încă din belșug, pentru a te extrage din neinteresantul cotidian și a te duce înspre plinătatea rostului.

Cu undița cuvântului, El, Marele Cuvânt ne rostuiește sufletele și ne dăruiește bucuria cea de nepierdut de fiecare dată, iar și iar, cu neîmpuținabilă iubire.

De două milenii Marele Pescar prin cei trimiși ai Lui ne călăuzește spre apa limpede a vieții veșnice, arătându-ne ce înseamnă cu adevărat viața – a iubi, a dărui, a te bucura, a fi solidar și, peste toate, a fi în comuniune.

Nu plumbul istoriei este greu, nici cursele răpitorilor de ocazie, ci numai insensibilitatea la chemarea Cuvântului Vieții e singurul păcat formidabil.

Să fim cuvinte de iubire și de speranță, reflectări de bunătate și lumină în orice întuneric!

Pr. Dr. Ionuț Ghibanu este Vicar Eparhial al Arhiepiscopiei Târgoviștei.