Sunt campanii construite pe idei. Pe emoție, deseori. Pe calcule, pe frică, pe nostalgii sau pe promisiuni goale. Campania lui Victor Ponta pare, însă, construită pe emfază pură și pe un soi de exhibiționism politic care frizează absurdul.

Citește Știrea

Căutători de Absolut și pelerini spre Infinit, scormonind tezaurul de înțelepciune al lumii, cei preocupați de cele ale adâncului existenței, adesea, s-au întrebat: oare ce ar putea defini cel mai bine omul?

Unii au spus că este ființă preocupată de sens, alții că este ființă socială, că omul ar fi preocupat de a învăța și de a descoperi…destule definiții! Toate corecte, dar insuficiente! Vă întrebați, de ce spun, oare, aceasta?

Pentru că exemplul pe care duminica de astăzi ni-l oferă este definitoriu! Și, anume, Cuvioasa Maria Egipteanca – o căutătoare de sens, dar, care, la început, a căutat acolo unde nu avea cum să găsească!

Dorința ei de infinit, puterea ei de a iubi, setea ei de Absolut și toată chemarea spre transcendent o aruncaseră în sclavia materialului, a dorinței și a poftei. Se risipise în căutări zadarnice și inutile! Încercase, iar și iar. Se aruncase în ”marea vieții”, dar fără perspectiva autentică a veșniciei și era gata să se afunde definitiv. Până la un moment dat, când L-a întâlnit, la o răscruce de vânturi existențiale, pe Cel ce are cuvintele vieții veșnice. Și, fascinată de El, nu L-a mai părăsit niciodată! Găsise ceea ce cu adevărat merita să iubească! Își descoperise sensul vieții! Atunci, a înțeles de fapt ce înseamnă a iubi cu adevărat!

Și, a început acel parcurs al înnoirii și al transformării. Și-a schimbat viața, pentru că și-a aflat vocația. A urmat-o până la moarte! Ea este cel mai frumos exemplu că omul este ființă a schimbării și a înnoirii, că iubirea este ceea ce ne definește și singura ce ne poate schimba din temelii viața, ne recuperează trecutul și ne face din prezent scară spre Fascinația Absolutului!

Dacă privim cu atenție la chipul lumii noastre de astăzi, vom vedea că ceea ce-i lipsește este tocmai iubirea, motorul veșniciei, argumentul maxim al nemuririi, vocația și esența vieții noastre, dar mai ales darul prin excelență al Celui ce este Iubire infinită!

Dezordine, scandaluri, războaie, crize, răutăți, lăcomie…și câte și mai câte…, toate se pot vindeca numai și numai prin iubire! Iubind, vei cuceri lumea! Iubind, îți vei împlini vocația! Iubind, pășești pe urmele sacre ale Domnului! Numai iubind ești cu adevărat! Numai așa trăiești!

Să iubiți, ca să nu muriți! Să iubiți, cu acea fascinație a Absolutului care izvorăște din adâncul sufletului!

Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște

Partidul Social Democrat îl susține, în mod oficial, pe Crin Antonescu la alegerile prezidențiale din 4 mai. Candidatul coaliției, readus în scenă după o lungă pauză, joacă rolul unui compromis politic: suficient de cunoscut pentru a nu stârni neliniști, dar suficient de neutru pentru a nu tulbura echilibrul fragil dintre PSD și PNL. Doar că acest echilibru nu convinge pe nimeni.

Fiecare clipă a vieții noastre ne este dată de Dumnezeu pentru a sculpta în ea câte-o treaptă spre cer! Toate momentele vieții noastre sunt destinate să devină scări spre veșnicie! Pentru că întreaga noastră viață trebuie să fie un zbor spre cele înalte!

Viața este asemenea unei scări către Dumnezeu, pe care trebuie să urcăm, vindecând tot ceea ce ne reține să ne bucurăm de splendoarea și de măreția darului sacru al vieții și bucuriei de a fi în comuniune cu cele cerești. Sfântul Ioan Scărarul a descris magnific această realitate și, de aceea, atât viața noastră, cât și calea postului se pot înțelege cel mai bine prin lentila scării și a urcușului. Și, trebuie să urcăm necontenit, pentru că orice moment de stagnare duce la cădere și orice încremenire în proiect devine un alt moment al morții!

Pe acest drum măreț, credința ne este călăuza strălucitoare și necesară, căci, indiferent ce duh viclean ne-ar pândi la orice răscruce de vânturi și alegeri, vom putea urca pe scara vieții cu pocăința lui Zaheu, cu umilința vameșului, cu credința și bucuria samarinencii, ori cu încrederea fără limite a femeii cananeence și a tatălui acelui lunatic eliberat de Domnul cu tărie!

În fața demonilor lumii care asaltează astăzi speranța noastră cu frici și spaime, cu boli și crize, cu ideologii și iluzii de tot felul, cu cataclisme și războaie, credința este cea care salvează, liniștește, apără, luminează și ne scapă! Viața noastră este mereu magnifică când lumina credinței strălucește în ea și când toată speranța, bucuria și comoara noastră este Dumnezeu!

Atâția tați și atâtea mame sunt astăzi îngrijorați de viitorul copiilor lor, chinuiți de sclavia câte unui duh rău care, sub aparentul chip al binelui și utilului, al tehnologiei și necesarului, le capturează prezentul.

Dar, oare, credeți că poate rezista ceva credinței părinților și iubirii lor pentru copiii lor, mai ales când cer ajutorului Domnului? Niciunul dintre cei ce și-au pus încrederea în Dumnezeu nu a rămas neajutat! Dumnezeu nu este niciodată străin de aspirațiile, nevoile și suferințele noastre! Întotdeauna răspunde, ajută și vine spre cel ce crede cu putere, pentru că, întreaga istorie a lumii este martoră minunatei Sale iubiri față de noi!

Și ieri, ca și astăzi și ca și mâine, Cel plin de iubire și milostivire nu contenește a fi mereu Cel ce face viața noastră din nou magnifică!

Viața, credința și zilele noastre sunt scară spre cer, așa că trebuie să pășim cu încredere, căci Domnul este Cel ce ne însoțește cu puterea și iubirea Sa, mereu Tată iubitor și generos dăruit!

Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște

Dacă privești cu atenție la chipul lumii, cea mai întâlnită, peste tot, chiar în exces, pare a fi ipocrizia, adică falsitatea. Și, vezi, la tot pasul, oameni care încearcă să te convingă, cu un fascinant efort, că ei nu sunt ceea ce par, ci cu totul altceva, prezentându-ne prin lentila mirajului exact ceea ce nu sunt.

Ipocrizia pare a fi moneda în exces a zilelor noastre cu care unii cumpără și pe care alții se vând! Este uimitor cum se poate transforma peste noapte cineva pe care-l cunoști de-o viață și să-ți spună, fără să fie Saul convertit în Sf. Pavel, că el așa a fost dintotdeauna, cel care ți se propune astăzi, bun, drept și frumos (la suflet).

În planul mai fin al spiritualității, îmbrăcând haina smereniei, fie ea și de conjunctură, falsă și necredibilă, unii vor să pară, numaidecât, demni următori ai marilor asceți. Și, te întrebi, nu cumva tu ai pățit ceva, sau nu ai văzut până acum realitatea?

Farisei care se dau vameși pocăiți și vameși acerbi care-ți taxau și cea mai mică reflectare a umbrei păcatului devin astăzi farisei mult învățați și preacunoscători!

De aceea, Parabola evanghelică de azi este atât de actuală, căci ne prezintă un vameș către era un om păcătos, urât de apropiați și de cunoscuți, temut în comunitatea lui, dar cu o lumină care totuși strălucea în el. Dar, dincolo de tot răul pe care îl făcuse, dincolo de orice îi îngreuna existența, măcar față de Tatăl ceresc era sincer și își dădea seama de păcatele sale, de starea în care se află și se ruga cât se poate de natural.

Fariseul, în aparență un om religios și probabil respectat în comunitatea sa, nu-i mai lăsa loc lui Dumnezeu în el, pentru că mândria îi umpluse și-i domina sufletul. Și, orice bine ar fi făcut, acest păcat fundamental nu-i mai lăsa loc de întoarcere.

Așadar, întreaga noastră viață pare a oscila între umilința vameșului și mândria fariseului din Sfânta Evanghelie, între realitatea vieții și iluzia aroganței, căci delirul ipocriziei pare să-i fi cuprins pe mulți, mai ales în aceste zile, de parcă toată lumea și-ar fi pierdut memoria brusc și ar fi uitat până și trecutul recent.

Și, totuși, dincolo de ipocrizie, întotdeauna, dacă mergem mai în adânc, vom găsi în fiecare om ceva bun, acel bine neatins de ipocrizia tenebrelor. Și, abia de la acel strat poate începe schimbarea. De fapt, acel rest de bine din cele mai din adânc ale omului constituie speranța salvării pentru fiecare dintre noi!

Nu gloria fariseului, ci umilința sinceră a vameșului ne dă încredere că, indiferent de gradul de falsitate în care suntem prizonieri, putem scăpa!

Speranța nu moare niciodată!

Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște

Într-o lume în permanentă schimbare, în care numeroase conflicte se află în periculosul dans al morții, iar disperarea își strigă neputința printre iluzii și ipocrizie, credința este singurul fundament real al vieții noastre!

Adevărată coloană a infinitului din noi – credința ne oferă mereu puterea de a merge mai departe, de a înfrunta adversități și de a ne salva din orice captivitate în care ne-am afla.

Domnul vine la noi mereu, vine cu puterea neînvinsă a tandreții Sale paterne și vindecă, unește, reconciliază și înnoiește! Îl așteptăm mereu în clipe și El nu pregetă a veni! Îl așteptăm mereu în aspirațiile noastre și El se grăbește să vină!

Așteptarea noastră este templul în care El intră mereu, pentru că fiecare clipă este o poartă pe care El o deschide în viața noastră. Timpul este puntea schimbării în care El este mereu prezent și este de ajuns să-I deschidem ușa inimii și să-L invităm în darul clipelor noastre și El va intra.

Războaie, conflicte, crize, așteptare, căutare, neliniște, teamă, spaime….toate parcă vestesc cu putere nevoia unei profunde transformări, căci se naște o nouă lume, iar fiecare dintre noi suntem protagoniștii ei.

Normalitatea învinge mereu, alături de virtute și de credință! Iar acesta este firescul, deoarece credința aceea magnifică a cananeencii, speranța de neînvins a dreptului Simeon și fabuloasa așteptare a proorociței Ana – magnificele personaje ale sărbătorii de astăzi – ne sunt călăuze în zilele vieții noastre!

Lumea și noi suntem povestea de iubire a lui Dumnezeu – Povestitorul absolut și, de aceea, întunericul răului nu poate triumfa vreodată!

Viitorul este al credinței, al bunătății, al bucuriei de a fi, al normalității și mai ales al nostru, al tuturor celor ce suntem conștienți că suntem adevărați artiști ai propriilor noastre vieți, călăuziți de Domnul Cel de nebiruit!

Să-L întâmpinăm, în colbul drumului zilelor noastre, cu bucuria așteptării și cu tăria speranței!

Credința este darul nostru către El, Cel care ne dăruiește mereu totul!

Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște

A venit vremea să ne trezim!

Să izbucnim și să facem istorie, schimbând totul din temelii, asemenea lui Zaheu.

În noaptea profundă a sufletului său, Zaheu, vameșul, despre care aflăm in Sfânta Evanghelie de azi, a avut o străfulgerare care i-a cutremurat viața din temelii și l-a readus pe făgașul normalității.

Simțea că nedreptatea propriilor alegeri greșite îl agresează mai mult decât putea suporta, căci el, care credea că mereu poate duce tot mai mult și nu se temea de nimeni, neavând rușine față de oameni și de Dumnezeu, dintr-o dată, nu a mai putut duce nimic.

A vrut doar să-și ducă restul vieții pe acel drum al bucuriei normalității, căci furase, înșelase, mințise, păcălise…și câte oare mai mult decât acestea!

A vrut să trăiască, deoarece tot ce strânsese (probabil enorm) nu erau decât zidurile unui mormânt întunecat. Iar, în acele tenebre ale sufletului său a strălucit blânda și biruitoarea lumină a bucuriei Domnului său, care l-a chemat, din prizonieratul morții, la viață. Și Zaheu a alergat spre întâlnirea cu Cel ce schimbă destine, așa cum făcuse oarecând la fântâna Siharului, în colbul străzilor acelei lumi… și de multe alte ori!

S-a suit să vadă magnifica trecere a izbucnirii Vieții. Și a fost cucerit de acea splendidă întâlnire, căci Domnul nu l-a certat, nu l-a judecat și nici nu l-a condamnat, ci l-a acceptat pe deplin ca pe fiul Său iubit, revenit din adâncurile întunericului.

În privirea aceea a Domnului, atunci când se uita la el, Zaheu s-a regăsit pe sine. Într-o clipă lumea lui s-a schimbat, el însuși s-a transformat teribil! A devenit chip al pocăinței și rod al bucuriei.

De atunci și până astăzi, pe drumul lui Zaheu mulți au mers cu dorința de a trăi, de a simți profunzimea vieții și de a câstiga acea invincibilă bucurie.

Așadar, vremea este a sluji Domnului! A ne bucura și a ne înnoi profund, căci orice chip de Zaheu ai purta, a venit vremea ta! Ea este acum!

Zaheu, ridică-te și mergi mai departe!

Să facem ființa umană din nou măreață!

Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște

În epoca informației, puțini mai merg la sursa ei și iau de-a gata de la alții, fără a aprofunda. În schimb, toți susțin că dețin informația corectă și, uite așa, ne dezbinăm.

Ar fi bine ca atunci când gânduri și simțăminte năvalnice ne tulbură și tind să ne stăpânească, să repetăm îndemnul de mai sus. Și să îl înțelegem!

Să stăm bine…

Dumnezeu este Bun, Dumnezeu este Binele.

Să stăm bine înseamnă să stăm după Dumnezeu, cu Dumnezeu, întru Dumnezeu.

Să luăm aminte…

Căci, altfel, rânduiala noastră se strică, ne pierdem rosturile, rătăcim.

Și nu mai stăm bine!

Deci, ca să stăm bine, trebuie să luăm aminte. Să luăm aminte la Dumnezeu și, înapoi, la noi înșine, apoi iar la El și iar la noi. Ca să ne măsurăm neîncetat starea după Binele Adevărat.

Să stăm cu frică!

Și asta poate să pară ciudat sau greu de dus pentru lașii care sunt îngroziți de cuvântul frică tocmai pentru că frica îi stăpânește.

Există, însă, o frică bună: aceea de a cădea din iubire și adevăr, aceea de a ne despărți de bine.

Iar ea este motorul cel mai apropiat, simplu și eficient pentru luare aminte, pentru a nu ne lăsa moi, pentru a fi treji.

Frica despărțirii de Dumnezeu, sau frica de a cădea din Bine este acea frică binecuvântată de a sta despărțiți de Dumnezeu.

Sus inima români!

Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște