Adesea, în destule momente ale vieții, multora ni s-a intâmplat, în viforul vremurilor, să găsim pace și mângâiere numai în biserică, în rugăciunea către Dumnezeu și în comuniunea de credință. Pe căile vieții, credința în Dumnezeu este singurul sprijin puternic, singura scăpare și unicul ajutor. Citește Știrea
Orbi înaintea Vieții adesea suntem toți. Avem numai impresia că vedem și că știm totul, numai și numai pentru că se reflectă în ochii noștri fragmente ale realității ce par adevărate. Citește Știrea
Se împlinesc azi 200 de ani de la nașterea lui Ion C. Brătianu. În urmă cu patru ani, în mandatul de ministru al Culturii, am adus Vila Florica, Mecca liberalilor, în patrimoniul statului român, prin exercitarea dreptului de preemțiune. Ca astăzi, la bicenetenarul Brătianu, liberalii să poată avea un muzeu destinat istoriei liberalismului, social-democrații au făcut toate procedurile pentru aducerea casei Brătienilor în circuitul public.
Istoricul Ion Bulei a exprimat cu maximă luciditate un adevăr: „Ion C. BRĂTIANU, o umbră prea mare pentru urmași”. Nimic mai adevărat. O umbră prea mare, care se traduce într-o moștenire politică, morală și culturală care nu are continuatori reformiști, cu puterea și luciditatea celei mai mari familii liberale din istoria noastră recentă.
PSD le-a adus Vila Florica pentru ca anul trecut, la lansarea muzeului, liberalii să mimeze că plantează copaci în curtea unui imobil, fără a pomeni un cuvânt despre gestul colegilor din opoziție. Ce le lipsește PNL-iștilor de astăzi e plantarea unor idei liberale autentice, fără a împrumuta valorile și limbajul stângii spectrului politic. Premierul României, care se revendică la moștenirea Brătienilor, promite să smulgă România din mlaștina socialismului, și să o ducă pe cele mai înalte culmi ale capitalismului de cumetrie! Nu cunoaște nici măcar istoria propriului partid, deși deocamdată nu a găsit nimeni elemente de liberalism în gândirea celui care vrea să conducă venerabilul partid. România, bună, rea, este produsul tuturor partidelor care au înțeles care este datoria lor. Iar social-democrația este parte a acestei istorii. Care trebuie elogiată în egală măsură cu liberalismul.
Dacă de puțină onestitate nu au fost capabili în a recunoaște public meritele PSD în introducerea Vilei Florica în patrimoniul statului român, măcar de puțină consecvență politică ar putea da dovadă, acum că la bicentenar ne întrebam care sunt oamenii politici ai dreptei care pot să atingă măcar jumătate din energia, viziunea și acțiunea Brătienilor?
Ioan Vulpescu, deputat PSD de Dâmbovița
De multe ori auzim expresia: e ca Toma necredinciosul!, ori nu crede până nu vede, la fel ca Toma! Adesea, în mod greșit Apostolul Toma este considerat a fi mai puțin credincios mai ales în ceea ce privește evenimentul fundamental al Creștinismului -Învierea! Citește Știrea
Învierea Domnului este evenimentul cel mai important pentru viața și credința noastră, pentru că el ne vestește în esență un mesaj extraordinar și anume că moartea nu pune capăt existenței noastre și că suntem destinați vieții veșnice. Citește Știrea
Au fost învinși „balaurii” vremurilor noastre! Unii consilieri locali au vrut să ne tulbure liniștea sărbătorii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe! Citește Știrea
Una din cele mai pline de semnificații teme, misterioase și cu numeroase reverberații este cea a scării, adică a mijlocului prin care, de regulă, accedem pe paliere superioare ale vieții și ale înțelegerii noastre. Pe scară, de regulă urci mai întâi, iar urcușul înseamnă descoperire, înțelegere, dezvoltare și aprofundare. Sigur, există și posibilitatea, deloc neglijabilă, de a coborî, bineînțeles mai întâi în sens spiritual, fiindcă, în mod curent, clar, scara este și pentru a urca și pentru a coborî.
Metafora scării se referă la sensul adânc al vieții noastre și anume la acela de a urca mereu din înțeles în înțeles, din începuturi spre noi începuturi, in excelsis. Știu, drumurile nu sunt ușoare niciodată, de aceea au și rămas cuvintele per aspera ad astra, pentru că nimic din ceea ce este esențial, important și măreț nu se obține, fără trudă și fără sacrificiu.
Sf. Ioan Scărarul, vorbind despre scară, se referea la fundamentele vieții noastre spirituale pe care ne clădim viitorul, la ceea ce ne ajută să mergem întru înaltul cerului, cugetărilor și existenței noastre. Scara este perspectiva prin care trebuie să vedem viețile noastre, fie că urcăm, fie că am ajuns să coborâm și, desigur, important este că suntem în mișcare, că mergem, deoarece și de cădem, tot avem unde ne ridica și dacă ne ridicăm, tot este posibil să cădem.Viața este ca o scară, existența ca un urcuș, eșecul ca o coborîre, totul într-un dinamism fabulos și tensionat, fascinant și dramatic. Mergem, urcăm, coborâm, iar urcăm, căci destinul nostru este acela de a merge, mereu înainte, mereu mai sus, mereu mai aproape de scopul vieții, mereu în mișcare.
Aici este secretul, să nu te oprești niciodată, să nu încetezi să speri, să nu te oprești din urcat, să nu-ți pui singur limite. Singura limită în urcare e să nu ai limită. Iar, în coborâre, atunci când te oprești, să reîncepi să urci. Aceasta este de fapt dinamica vieții spirituale și numai cel ce stă, care a împietrit într-o stare, este mort, dar nu definitiv, căci aici, în realitatea aceasta, învierea ține de naturalul istoriei.
Speranță, dinamism, scară, urcare, acesta este dansul vieții și nu poți fi nepăsător la el!
___________________
Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște
„CE ESTE OARE Omul CA SĂ-ȚI AMINTEȘTI DE EL?” se întreaba, cu multă vreme în urmă, psalmistul! Într-adevăr, ascunsă de ideologii sau de diferite crezuri, de interese sau de patimi, valoarea ființei umane pare greu de intuit, mai cu seamă în societatea noastră cu multe accente superficiale, în care, cel mai adesea, omul este redus la un simplu număr de statistică.
Ce este oare omul? O întrebare pe care Duminica Sf. Cruci, a treia din Postul mare pare să ne-o lumineze. Omul este ființa cea mai iubită de Dumnezeu, pentru care El nu a pregetat să se înomenească, să se lase torturat, crucificat și omorât, pentru ca apoi să învieze. Crucea este răspunsul lui Dumnezeu la întreaga suferință umană, care ne arată cât de mult valorează în ochii Lui. Ne iubește atât de mult încât nu ne lasă în nicio suferință și umilință, în nicio părăsire și eșec, în nicio problemă a vieții noastre, nici chiar în moarte.
Murind pe Cruce a recuperat moartea și suferința și a făcut din ele porți spre cer, arătându-ne că nu este ceva în lumea aceasta, în niciun timp și niciun loc în care El să nu fie prezent. Mai mult, Crucea Lui ne arată că în mod cert crucea noastră, a fiecăruia, este parte a Crucii Lui, că, deși, adesea, tot ceea ce este curat și sincer, ceea ce iubim, trece prin Cruce pentru a se înveșnici și că suferința asumată devine poartă spre Înviere.
Răsăritul creștin cunoaște întotdeauna Crucea biruitoare, Crucea Învierii, Crucea ca semn al iubirii neînvinse a lui Dumnezeu pentru om și care ne arată pururi că cele cerești și cele pământești unite în Hristos, Dumnezeu și Om, prin credință se unesc și în noi, iar ceea ce pare că ne doboară, ne chinuie și ne omoară, devine instrument al îndumnezeirii noastre.
Bine, bine, ați putea spune, vorbe frumoase! Dar, unde este El în suferința, în neputința, în boala și în disperarea mea? Unde? În tăcerea lacrimilor, cu ochii ațintiți la Crucea Lui, vom descoperi că tot El este și pe crucea mea, cu mine și pentru mine. El nu lasă, nu uită, nu părăsește, nu fuge și mai ales nu este nepăsător! Pe suferința și spaima întregii lumi El este crucificat. El suferă cu toți cei năpăstuiții care suferă în sărăcie, pe un pat de spital, în închisoare sau în singurătate. Nevăzut, dar sigur, în mod clar evident este acolo. Pentru că da, ne preferă pe fiecare dintre noi cu o iubire infinită, ne iubește, este Părintele care nu-și lasă copiii niciodată! Căci Scriptura ne reamintește că numai El este Cel ce este!
Pe de altă parte, El ne arată și cum trebuie să fie liderii noștri, primii care să se sacrifice, primii care să iubească, primii care să ajute, primii care să fie alături de cei în nevoi, primii la a sluji. Căci, este extraordinar să trăiești viața, darul Acestui Dumnezeu impresionant, care nu pregetă să ne surprindă în permanență, cu iubirea și cu binele Său!
Un Dumnezeu mai mare decât noi și păcatele noastre, mai mare decât noi și neputințele noastre, un Dumnezeu crucificat, care a murit și a înviat!
___________________
Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște
Bună și frumoasă, creată de Atotînțeleptul Dumnezeu, lumea noastră este plină de har și are în ea, în orice lucru mare sau mic, prezența Celui ce este. Ca spațiu al viețuirii noastre, ca loc al prezenței Lui, mapamondul cunoaște teribila și adesea nevăzuta luptă cu răul, tainice conflagrații din care binele iese mereu învingător. Dar, lumea este și spațiu al vindecării noastre întru nemurire și loc al învățării noastre întru îndumnezeire.
Cu toate acestea, mulți slăbănogi ai vremurilor noastre umblă nevindecați prin ea, căutând tămăduire chiar și prin ceea ce nu știu sau prin ceea ce fac. Pe toate palierele societății noastre vedem cum acești slăbănogi își strigă vindecarea în limbajul bolii sau al răului, dar cu disperare, așteptând cumva, ca-n Evanghelie, ca măcar patru prieteni sau milostivi impresionați de ce li se întâmplă să-i aducă înaintea Celui ce toate le poate vindeca.Mulți dintre aceștia, care din pricina răului bolii ce-i bântuie fac rău, doresc sincer vindecarea și cu toții au nevoie, nu de rău, nu de răzbunare, ci de mila și de ajutorul nostru. Pentru că înaintea bolii și a suferinței trebuie să dăm mărturie de solidaritate și de filantropie.
De regulă, în lumea noastră, omul suferind de orice boală, spaimă și traumă, reală sau imaginară, adesea este ridiculizat și batjocorit, ori neglijat și neinteresant. Dar boala lui trebuie să devină o ocazie specială de manifestare a prieteniei, solidarității și bunătății noastre, a comuniunii și a unității, pentru a aduce spre vindecare Domnului acest mădular bolnav al Trupului Său, iar, apoi, pentru cel bolnav este o ocazie de năruire a acelei carapace cu care s-a închistat față de tumultul lumii. Bolnavi și obosiți, împovărați și neputincioși venind înaintea Tatălui ceresc, întotdeauna vom pleca cu un câștig, cu o împlinire, vindecați și încredințați de puterea iubirii Lui.
Slăbănogii vremurilor noastre bat drumurile contemporaneității cu înfrigurare căutând adesea cu lupa prieteni care să-i scoată din necaz. Chiar răul pe care-l fac unii dintre aceștia este numai un strigăt de neputință și de ajutor, o încercare de a atrage bunătate, iubire și solidaritate. Și dacă ne uităm cu atenție la slăbănogii mai mari sau mai mici, mai afectați sau mai evidenți, îi vedem peste tot, chiar și în locuri de unde conduc destinele comunităților.
Ceea ce însă le lipsește lor și de multe ori nouă tuturor este iubirea, milostivirea, bunătatea și solidaritatea. Uităm prea ușor că avem mare nevoie unii de alții, că pentru a ajunge la El, trecem prin aproapele, că pentru a merge mai departe, avem nevoie de tovarăși de drum. Dacă-i vedem, dacă-i recunoaștem, avem o mare și dumnezeiască datorie: aceea de a-i ajuta, de a sparge acoperișul istoriei și a-i înfățișa spre vindecare Doctorului sufletelor și al trupurilor noastre, pentru ca vindecându-se ei, să ne tămăduim și noi, de neputință, de insensibilitate, de lipsă de iubire și de nesolidaritate.
Cândva, demult, bătând drumurile istoriei noastre, Cel ce este ne-a arătat că fiecare om reprezintă ocazia potrivită, fericită și unică de a-L întâlni pe El.Pe scara Postului cel mare, să ne deschidă Domnul ochii să-L vedem!
___________________
Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște
An de an, ziua de 25 martie reprezintă pentru noi toți, atât marea sărbătoare creștină a Bunei Vestiri, cât și Ziua Poliției Române, amintind de faptul că icoana acestei mari sărbători creștine a fost inserată pe primul steag înmânat, în anul 1822, de către domnitorul Grigore Dimitrie Ghica, Marelui Agă Mihăiţă Filipescu, şeful Poliţiei din acele timpuri.
Poliția Română este o instituție fundamentală a statului român care se bucură de încredere și respect, pentru că oferă ordine, demnitate și siguranță concetățenilor noștri, precum și cadrul adecvat bunei desfășurări a activităților cotidiene.
Între Arhiepiscopia Târgoviștei și Inspectoratul Județean de Poliție Dâmbovița s-au stabilit profunde, trainice și stabile punți de comunicare, ceea ce face ca între cele două instituții să existe o frumoasă și bună colaborare și cooperare.
Avem în desfășurare numeroasele proiecte comune care au în vedere protejarea vieții și a demnității umane cum ar fi: eradicarea traficului de persoane și a consumului de stupefiante, ori combaterea violenței de orice fel. Buna organizare a sărbătorii Sf. Ier. Nifon, Patriarhul Constantinopolului și Mitropolitul Țării Românești, ori cu ocazia altor mari sărbători creștine anuale, reprezintă un alt exemplu de rodnică colaborare.
Pentru că aduc speranţă, încredere şi stabilitate, promovând ordinea, armonia şi buna înţelegere, atât Biserica, cât şi Poliția Română, sunt instituții fundamentale ale țării, deoarece protejează și sprijină buna dezvoltare a societății noastre.
Tuturor polițiștilor, mai ales acum, când se confruntă cu noi provocări din cauza pandemiei cu noul coronavirus, le doresc multă sănătate, pace şi bucurie.
La mulţi ani, Poliția Română!
___________________
Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște
ÎNTR-UN ORAȘ EXISTĂ, ÎNTOTDEAUNA, NUMAI O SINGURĂ CATEDRALĂ!
Reper istoric și de civilizație, catedrala este simbolul cel mai important al unui oraș, biserica – mamă a unei Eparhii, fiind locașul, prin excelență, în care slujește ierarhul locului. De altfel, chiar cuvântul catedrală vine de la anticul cathedralis, care înseamnă tronul episcopului locului, ce se găsea în cea mai importantă biserică a orașului. În vechime, exista numai o singură catedrală într-o eparhie, dar, astăzi, se acceptă existența mai multora, dar numai una singură într-un oraș.
Catedralele sunt repere de artă, cultură și civilizație, concentrând spiritualitatea și efervescența credinței dintr-un anumit loc. De regulă, ele sunt renumite pentru fastul deosebit al ritualului liturgic, pentru fabuloasele obiecte de artă pe care le conțin, sau pentru raclele cu sfintele moaște ale unor sfinți.
În istorica Cetate de Scaun munteană, la Târgoviște, de asemenea, există o singură catedrală și anume Catedrala Arhiepiscopală și Mitropolitană, cunoscută îndeobște sub numele de Mitropolia, care se află în centrul orașului, fiind înconjurată de Parcul Mitropoliei.
De aproximativ două decenii, în mod eronat, biserica Eroilor, sfânt locaș din partea de est a orașului, este cunoscută drept Catedrala Eroilor.
Desigur, în mod greșit, căci așa cum am spus, într-un oraș nu poate exista decât o singură catedrală, iar, la Târgoviște, singura catedrală este ctitoria Sf. Voievod Neagoe Basarab dintre anii 1516-1520, cea aflată în centrul urbei noastre. Bineînțeles, cu numeroasele sale restaurări, intervenții și chiar pe alocuri nu tocmai potrivite, cum este cea a lui Lecomte du Nouy.
Catedrala orașului a fost martora pașilor Sf. Voievod Neagoe Basarab, a predicilor atâtor iluștri mitropoliți, cum a fost, de exemplu, Sf. Ier. Martir Antim Ivireanul, iar în chiliile de lângă ea a existat chiar o celebră școală de slavonie. În schimb, biserica Eroilor a fost ridicată în perioada postdecembristă, find târnosită de către Mitropolitul Nifon, în anul 2003. Deci, este vorba despre o biserică foarte nouă, o biserică parohială și nu o catedrală.
De altfel, articolul de față tocmai această situație a dorit să o lămurească. Prin urmare, iubiți târgovișteni, când auziți de Catedrala din Târgoviște, sunt convins, veți ști despre ce este vorba, adică despre istorica și singura Catedrală, Mitropolia, ctitorie a Sf. Voievod Neagoe Basarab, de la a cărui trecere la cele veșnice, anul acesta, comemorăm jumătate de mileniu.
Pe de altă parte, fac un apel la administrația locală să schimbe numele stației de autobuz târgoviștene din Catedrala Eroilor în Biserica Eroilor, iar al străzii învecinate bisericii construite după Revoluție, din strada Catedralei în strada Bisericii Eroilor, așa cum, de altfel, se numește parohia târgovișteană în toate actele oficiale.
___________________
Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște
Dacă până de curând USR și Plus Dâmbovița existau doar în scriptele de la centru ale acestor partide, reprezentate parlamentar în ciclul electoral anterior de un moșneag fără vlagă, iată că alegerile din decembrie au primenit aceste formațiuni cu tineri care par să descifreze ițele politicii.
Parlamentarii Dragoș Popescu și Daniel Blaga, alături de noul subprefect Marinela Manea, au înțeles că esențială pentru cariera politică este notorietatea. În cazul lor, construirea notorietății. Nu poți avea o imagine publică (cu o proporție cât mai mare de favorabilitate) dacă nu ești cunoscut.
De două săptămâni agenda politică locală este ținută de USR-Plus. Mai întâi, cei doi parlamentari de la Plus au organizat o conferință de presă în care au abordat teme sensibile precum situația de la COS Târgoviște și epopeea DN 71. Sunt probleme gestionate la centru de miniștrii USR-Plus, cu un impact social și politic major. Nu o să comentez subiectele în sine. Arăt doar că cei doi s-au descurcat bine în gestionarea unei crize comunicaționale. Adică n-au încercat să se pitească după copac și au abordat subiectele frontal, curajos, aducând argumentele pe care le-au considerat potrivite.
Senatorul Popescu și subprefectul Manea au fost protagoniștii unui eveniment care a avut o expunere mediatică intensă (cu poziții pro și contra și dezbateri fluviu în social media). Se pare că cei doi au anunțat autoritățile de faptul că nu se respectă normele sanitare anti-COVID la restaurantele (terasele) din Centrul vechi.
Efectul a fost cel al bulgărelui de zăpadă, cu o amplă mediatizare (gratuită) în special pentru senatorul Popescu. Iată cum, în doar două săptămâni, parlamentarii și subprefectul de la USR-Plus au devenit brusc cunoscuți, folosind inteligent niște tehnici elementare, de manual, ale relațiilor publice. Dacă vor continua la fel, nu le rămâne decât să reușescă să transforme cât mai mult din notorietate în imagine pozitivă, cu adresabilitate, în special, către electoratul lor țintă.
Foto: facebook Dragoș Popescu
Marius Badea este lector univ. dr. la Facultatea de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea “Valahia” din Târgoviște
Trăim, ne bucurăm , ne temem, ne înfiorăm, ne minunăm, mergem pe drumurile vieții, făcând alegeri la tot pasul, înaintând zi de zi în aventura fabuloasă a existenței noastre. Citește Știrea
În apropierea începutului Postului Învierii Domnului, cu multă evlavie și nostalgie, cu speranță și iubire, pomenim pe toți cei adormiți, așa cum mărturisim, întru nădejdea vieții veșnice. Citește Știrea
Coloană fundamentală a existenței umane, credința este autentica lentilă prin care putem vedea realitatea așa cum este și care ne oferă posibilitatea de a trece, întotdeauna, cu demnitate prin toate valurile vieții.
Citește Știrea
După cum arătam într-un articol anterior, Adrian Țuțuianu ocupă dubios a doua funcție ca importanță în Senatul Universității „Valahia”. În materialul de presă, prezentam, documentat, cum cea mai mare valoare din Micloșanii Mici a fost aleasă ilegal în funcția amintită.
Când I.C. Brătianu a scris celebrele sale cuvinte”luminându-vă asupra a ceea ce a fost veți putea mai ușor vedea ceea ce ar trebui să fie”, cu siguranță, nu s-a gândit la sărbătoarea Întâmpinării Domnului, dar vorbele sale au în ele ceva profetic, deoarece marele om de stat avea în vedere valorizarea trecutului, aprecierea principiilor de viață ale înaintașilor și evidențierea profundei nevoi de fundamentare a viitorului. Citește Știrea
După ce în numai doi ani a reușit performanța de a redeveni simplu cetățean din înalta funcție de minstru, Adrian Țuțuianu se află în plin proces de reproiectare a carierei.
„Unirea naţiunea a făcut-o” – Mihail Kogălniceanu Citește Știrea
Slujirea semenilor reprezintă una dintre cele mai înalte virtuți, unanim recunoscută, pentru că manifestă grija față de oameni, de comunitatea în care trăiești și pentru că este vorba despre imitarea sau urmarea iubirii milostive a lui Dumnezeu în viața cotidiană.
Cel ce slujește semenilor săi este preocupat, mai întâi, de binele lor și, abia apoi, de al său. De aceea, până la urmă, autentica slujire constă în jertfă și dăruire, în consumarea propriului timp și a vieții pentru mai binele aproapelui.
Magia slujirii este cea care poate transforma din temelii comunități dacă celui ce i s-a încredințat această încredere și are această vocație își cunoaște rostul și nevoile concrete ale timpului și spațiului unde a fost trimis să manifeste darurile sale naturale cu care a fost înzestrat de Creator. E o magie reală puterea slujirii, este singura putere care, autentic asumată, nu corupe și nu schimbă, deoarece aparține vocației naostre de a fi oameni, de a face binele și de a ne imita Creatorul.
De altfel, liderii comunităților noastre, ai lumii noastre, eșuează adesea, fie pentru că vocația lor este mai mică decât locul și timpul în care activează, fie pentru că nu au urmat întru totul ceea ce trebuiau să facă, ori și-au trădat existența, prin fapte, gesturi, ori promisiuni neonorate.
Evenimentul vindecării celor zece leporși, tema evanghelică a acestei duminici din bisericile noastre, ne arată că, urmând Divinul Model și noi avem datoria, fiecare, de a face binele ori de câte ori putem, cu acea conștiință că așa trebuie, că este necesar și uman. În mod natural, avem chemare de a face binele, de a-l lărgi și de a-l promova, de a face din el ambientul existenței noastre în permanență, fiindcă avem cu toții vocația de a promova valorile dumnezeiești ale umanității noastre.
Și, cu siguranță, există și astăzi mulți leproși ai zilelor noastre, mulți oameni bolnavi de neputința adaptării la realitate, de faptul că nu sunt în stare să vadă în mod clar cerințele și necesitățile timpului nostru, rămânând blocați în trecut, în șabloane sau în idei contrafăcute.
Trăind în lumi paralele, neputincioși în fața prezentului, vulnerabili înaintea viitorului și fără posibilitatea de a se elibera de acest virus, aceștia au nevoie de rapidă și deplină vindecare. Știu, ca și leproșii din parabolă, nici măcar toți cei vindecați nu se întorc către binefăcătorul lor să-i mulțumească, căci unul singur din cei 10 vindecați a făcut-o. Așa și azi, 10 % sunt aceia pe care-i vedem și în viețile noastre că manifestă aceste virtuți, sunt cei ce și-au înțeles rostul și care și-au vindecat, nu doar trupul, ci și sufletul. Sper că liderii zilelor noastre reușesc să audă și să înțeleagă care este rostul și magia slujirii. Adevărații lideri sunt cei care știu că puterea este un dar al slujirii, o nevoie de schimbare și de înnoire și un instrument ce trebuie să slujească pe cei mulți.
Poporul are nevoie de oameni care să-l reprezinte cu adevărat și care să-l facă să se simtă suveran și beneficiar real al promisiunilor și nevoilor concrete ale timpului nostru!
Cu Dumnezeu înainte!
___________________
Ionuț Adrian Ghibanu este vicarul Arhiepiscopiei Târgoviștei și lect. univ. dr. la Universitatea “Valahia” din Târgoviște
