RECURS LA PREZENT. Şcoala vieţii, care are toţi băieţii

RECURS LA PREZENT. ULTIMA STRĂBUNICĂ

in Opinii by
Banner

Copiii mei au avut darul şi bucuria de a prinde în viață două străbunici, ultima s-a stins de curând din viaţă şi ei au priceput că, odată cu ea, s-a stins o generație. Vârstele relativ fragede pot face ca percepţia pierderii să fie una personală căci în timpul ce l-au petrecut împreună s-au strâns suficiente amintiri încât poveştile cu mama bunicii să fie îmbrăcate în hainele unor întâmplări frumoase.

Amintirea lor este şi va fi susţinută de întreaga familie şi poate noi, ceilalţi, părinţi şi bunici, vom încerca să răsfrângem asupra lor şi dragostea ce acum străbunica le-o poartă din ceruri.

Privind la familia, la comunitatea, atât cât a mai rămas din ea, ce a însoţit-o pe drumul veşniciei, constat că odată cu străbunica, se stinge o întreagă generaţie, că odată cu bătrânii noştri se sting şi generaţiile lor, şi odăile, şi casele, şi satele în care ei şi-au trăit veşnicia pământească. Se duce satul românesc, generaţie după generaţie, cad bătrânii noştri ca falnicii stejari şi în codrii seminţiei lor nu mai creşte nimic, rămânând doar locuri pustiite de vremuri.

Cu fiecare bătrân dus se afundă piatra temeliei noastre, se afundă bastioanele rezistenţei unui neam şi se destramă, piatră cu piatră, semeţia cetăţii.

De acum ei vor trăi doar în poveştile noastre. Ele au un grad mai mare de veridicitate pentru că povestim despre ei ca despre unii dintre noi, dar generaţiile ce vor veni după noi îşi vor pierde din credibilitate căci povestirile lor se vor transforma în legende, ori într-o legendă grăuntele de adevăr este îmbrăcat în hainele frumoase ale fantasticului, realitatea rămânând undeva în trecut, adunată în diamantele unei culturi.

Ni se risipesc bătrânii, ca fumuri lungi în adieri de vânt şi pleacă împreună cu ei, dincolo de nemărginire, poveţele lor blânde şi, mai ales, pacea ce au încheiat-o cu sine, atunci când şi-au văzut ridicaţi la oraş, la mai bine, urmaşii, chiar dacă binele acestora a fost plătit cu preţul singurătăţii lor.

Au fost demni în viaţă şi s-au urcat pe luntrea lui Caron cu aceeaşi demnitate, nu şi-au întors privirile înapoi pentru a nu li se vedea cum lacrimile ce li se rostogolesc din ochi se transformă în nestemate ce cad în drumul lor către tărâmul odihnei binemeritate.

Eu, prizonier între generaţii, punct de sprijin al prezentului, încă mai pot să fiu punte între generaţii, între trecut şi viitor, însă, nu foarte târziu şi eu va trebui să fac alegerile mele, nu mereu voi putea rămâne pe această fâşie îngustă a timpului ce se numeşte prezent, şi atunci poveştile mele vor ieşi din zona realităţii imediate şi vor căpăta veşmântul mai mult sau mai puţin meşteşugit, după propria-mi putinţă!

Dar până când prezentul va deveni trecut, vom apela la RECURSUL LA PREZENT, ca formă supremă de protest al stingerii generaţiilor pentru că aşa cum am spus la început, bătrânii noştri nu pleacă singuri, ci iau cu ei lumea lor şi o parte a lumii noastre, iar noi rămânem mai săraci şi mai goi!

Banner

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.