RECURS LA PREZENT. Tatuaje sau personaje?

in Opinii by
Banner

Lejeritatea vestimentară a sezonului estival face să scoată la iveală un fenomen ce devine îngrijorător pentru o anumită categorie pentru care îmi arog calitatea de reprezentant.

Parte a unei generaţii ce şi-a trăit copilăria sub regimul trecut, adolescenţa şi restul vieţii după 1989, deci nu pot fi catalogat ca „dinozaur, fosilă vie”, remarc cu o temere nedisimulată că zmintelile generaţiei părinţilor noştri în care mai apărea, cu caracter singular, câte un individ ce avea tatuată pe braţ sau antebraţ o inimă cu un cuţit înfipt în ea sau pătrunsă de o săgeată, sunt chestiuni ale unui trecut aproape hilar faţă de tendinţele noilor generaţii în materie de tatuaje.

Dacă generaţia mea şi a părinţilor s-au amuzat teribil de antebraţul unui personaj din desene animate ce avea un tatuaj ce reprezenta o ancoră care creştea direct proporţional cu antebraţul în momentul în care personajul mânca spanac, astăzi zâmbetul mi se transformă în rictus, iar amuzamentul în greaţă când văd adolescenţi şi adolescente cu antebraţele, braţele, gâtul, coapsele sau gambele tatuate parţial sau integral. Tipul acesta de persoane lesne pot fi confundate cu personaje dintr-o cinematografie ieftină, al căror machiaj este mai mult sau mai puţin reuşit.

Nu cred în conflictul dintre generaţii dar „nevoia” de astfel de tatuaje şi nivelul subculturii acestor personaje naşte între mine şi ele o prăpastie de netrecut în pofida tuturor eventualelor „argumente” venite din partea purtătorilor de tatuaje.

Nu ştiu care sunt argumentelele lor dar mărturisesc că, şi de le-aş afla, nu aş avea capacitatea să le înţeleg, însă, cu siguranţă, vă pot spune câteva dintre contraargumentele mele.

Primul este legat de modul în care îţi respecţi propriul corp! Am fost creaţi după chipul şi asemănarea Lui, iar dacă ne naştem cu o piele „nedesenată”, de unde dorinţa asta nebună de a ne transforma ireversibil înfăţişarea prin adăugarea de diferite însemne, mesaje, portrete, tablouri motive, ideograme asiatice şi mii de alte hidoşenii pe care purtătorii, în ignoranţa lor, nici măcar nu ştiu ce reprezintă?

Tatuarea nu aparţine culturii noastre, şi aici mă refer la cea europeană, creştină, ea fiind importată în urmă cu câteva sute de ani de la triburile din emisfera australă! Ea era folosită îndeosebi de către războinici ca armă psihologică în lupta cu adversarul. Astăzi chiar nu ştiu pe cine vrea să impresioneze şi să „înspăimânte” personajul purtător de tatuaje?

Am văzut persoane în vârstă care, întrebate despre numele tatuat pe braţ, se ruşinau spunând că a fost o rătăcire a tinereţii iar dragostea ce fusese tatuată este de fapt împărtăşită de decenii altei persoane, însă ireversibilitatea tatuajului îl face să nu-şi mai expună acea zonă a corpului sau să evite cu obstinaţie depănarea amintirilor în legătură cu tatuajul.

Astăzi, nebunia tatuajului a cuprins tinerele generaţii de pe tot mapamondul, ambele sexe, iar dimensiunile, tematica abstractă frizează ridicolul în majoritatea situaţiilor sau, citând un mucalit, „ar fi de râs dacă nu ar fi de plâns”!

Un simplu exerciţiu de imaginaţie mă duce cu gândul la înfăţişarea care o vor avea aceşti tineri la bătrâneţe! Cum îşi vor mai etala „superbele” tatuaje pe o piele ridată, brăzdată de şanţurile adânci ale vârstei? Cine ce va înţelege din tabloul tatuat la tinereţe?

Ca semn al senectuţii, unii vor regreta, însă alţii vor rămâne captivi unui infantilism funcţional căci atunci când nu s-au putut exprima s-au tatuat, atunci când nu au putut ieşi în evidenţă s-au tatuat, atunci când nu au putut să se identifice, s-au tatuat, iar la sfârşitul vieţii vor constata, în cazul fericit, că dincolo de tatuaj nu este nimic.

Banner