• 1-1.jpg
  • 6-1.jpeg
  • 7.jpg
  • 20190608_122048.jpg
  • 61474702_2747318261951306_8568375733074788352_n.jpg
  • 62169704_2747314641951668_3349019475113410560_n.jpg
  • 62229433_2747318665284599_7179442459837988864_n.jpg
  • 62261304_2747312851951847_3969238406495469568_n.jpg
  • 62263942_2747317575284708_3870130206484201472_n.jpg
  • 62365930_2747315891951543_299191338849533952_n.jpg
  • 62386863_2747316145284851_7361566338956918784_n.jpg
  • 64061952_2747313445285121_6531955227770224640_n.jpg
  • 64208181_2747318588617940_5749855955344949248_n.jpg
  • 64257673_2747314385285027_2165603573855944704_n.jpg
  • 64324856_2747315671951565_1094863257685983232_n.jpg
  • Doamna-cu-coasa.jpg
  • Eu-1.jpg
  • Tibi-1.jpg
  • Tibi-2.jpg

Dâmbovițenii și-au (re)cucerit Omu’

in HOBBY/Travel by
Banner

Pentru a putea face share, like, trafic, view-uri (și multe asemenea năzbâtii semiotico-semantice aflate la limita suportabilității lingvistice) și pentru a se înscrie într-o anume (tristă) modă a presei ultimilor ani, articolul ce urmează nu va avea nicio legătură cu titlul!

Trecând peste uimirea deontologică a oricărui student de la Jurnalism, vom lămuri preliminar că nu este vorba nici de vreo mare ispravă a vreunui mare politician privind revendicări teritoriale interjudețene, nici de vreo instaurare de steag dâmbovițean fluturând la limita celor trei județe vecine și prietene (întotdeauna mi-au plăcut glumele bune) și cu atât mai puțin de vreo stațiune de schi la care visezi cu ochii larg închiși ori de câte ori urci pe Obârșie, cobori pe Doamnele sau doar admiri Ardealul din Drumul Grănicerilor.

Este vorba, în fond, despre un concurs de trail-running, un chin pentru pronunția noastră bizantină, un soi de sport practicat de niște indivizi sătui de alergări în parcuri suprapopulate, pe șosele supraaglomerate sau pe stadioane inexistente.

Sunt cei care (pe an ce trece tot mai mulți!) se întâlnesc sus în munți si se înfruntă în probele de alergare montană (parcă sună mai bine în limba lui Eminescu, nu?).

Sunt cei care, paradoxal, își iau motivația din distanțele alergate (uneori ajungându-se și la probe de 100 de km), ascensiunile cumulate (aici recordul absolut fiind deținut de o proba de ultramaraton din sezonul 2018 când atleții au urcat 8500 de m), durerile incredibile de parți ale corpului pe care nu știai că le ai, ploaia sau soarele arzător, stâncile umede sau râurile umflate, pantele incredibile asemănătoare scării lui Iacob, văile amețitoare, și din câte și mai câte.

Sunt cei cărora pe parcursul orelor de alergare în munți, în liniștea în care doar bătăile inimii îți țin companie, le trece prin minte de cel puțin o mie de ori gândul renunțării. Pentru că dincolo de limitele fizice, limitele încercate într-o asemenea proba sunt psihice. Orice medic curios a cerceta ce eforturi se depun într-un asemenea concurs (semimaraton, maraton sau ultramaraton) va confirma că o asemenea probă se termină în primul rând cu un psihic puternic. Dublat, ce-i drept, de o pregătire fizică pe măsură.

Cam despre asta a fost vorba și sâmbătă, 8 iunie 2019.

Pentru că în zona telecabinei Peștera (bună gluma celor ce titrau zilele trecute că ar fi funcțională!) s-a organizat o nouă ediție a concursului de alergare montană Atinge Omu. O cursă mai degrabă destinată prietenilor, împătimiților de alergarea pe poteci de munte, dar care, având în vedere profilul ei, cel puțin în prima parte (ascensiunea la Vf. Omu), se poate încadra în genul mai larg al curselor de tip vertical race.

Cu o diferență de nivel pozitivă de cca. 1100 m pe mai puțin de 7 km, cursa a fost una ce pe mulți i-a făcut să devină conștienți de ritmul lor cardiac. Și ca o confirmare a faptului că este o cursă nedestinată iubitorilor de asfalt este și nivelul ridicat și compact al alergătorilor (aproximativ 140). Dacă învingătorul din acest an a parcurs traseul în mai puțin de 1 h si 20 de minute, ultimul concurent a trecut linia de sosire în 3 ore. Da, știu, în munte 2 ore reprezintă o eternitate, dar clasamentul realizat de cei de la Time-It (parteneri faini ai multor curse de alergare montană) confirmă!

Și pentru că totuși titlul trebuia, totuși, confirmat, la această ediție a concursului, din județul nostru au fost cel puțin 10 atleți, Dâmbovița fiind, cred eu, cel mai bine reprezentat.

Nu voi numi nici-un concurent (oricum fiecare dintre ei pe paginile de socialzare sunt convins că și-a împărtășit isprava), măcar pentru motivul că o dimensiune importantă a omului de munte este discreția și modestia, dar și pentru a evita nedreptatea de a uita pe vreunul. Cert este că sâmbăta dâmbovițenii s-au luptat cu pantele Obârșiei, cu nervii Cascadei, cu liniștea teraselor glaciare și cu propriile limite într-un efort epic de revendicare a unui pisc.

Și au reușit!

P.S. Finalul acesta emoționant a fost adăugat pentru a da o tușă jurnalistică acestui exordiu, care în altă ordine de idei a fost ”scris” în timpul celor 2 ore când, alergând în sus și în jos pe Valea Obârșia, gândeam la el.

Banner